Când a început să-şi scrie memoriile (termenul e impropriu: în fapt, cuvintele au fost dictate unui asistent şi apoi corectate de autorul imobilizat de boala rară şi necruţătoare într-un fotoliu), Tony Judt era conştient de caracterul postum al acestei intreprinderi.

Supravieţuirea era o chestiune nu de noroc, ci de dată. Intelectualul nu era în concurenţă cu moartea, ci cu statistica. Iar statistica spunea că poate supravieţui, din momentul instalării paraliziei totale, optimist vorbind, doi sau trei ani. Din câte-mi dau seama dintr-unul din emailurile de la începutul lui 2010 (email scris de acelaşi asistent), o mărturisire de-o cruzime şi de-un curaj incredibile, Tony Judt spera să supravieţuiască până prin 2012. Destinul a vrut altfel: s-a stins şapte-opt luni mai târziu, la 6 august 2010.

Pe cât de încrâncenată, ideologică şi normativă e ultima sa carte antumă, Ill Fares the Land (Penguin Press, 2010), pe atât de senină, cu accente de nostalgie şi pasionată evocare a unei lumi stinse e The Memory Chalet / Cabana memoriei (Penguin Press, 2010.) Aici, Tony Judt nu are nimic de demonstrat. Pasiunea politică lipseşte cu desăvârşire şi, din întreaga panoplie a obsesiilor stângii, autorul a selectat o singură valoare: fervoarea umanistă. Indiferent de întâmplările narate, în centru se află omul: membrii familiei, personajele întâlnite de-a lungul vieţii, prietenii şi colegii.

Scrisă la încurajările lui Timothy Garton Ash, cartea reprezintă încercarea unui om care ştia că va muri – în acest sens, conceptul lui Chateaubriand, „memorii de dincolo de mormânt”, e ilustrat la modul propriu – de a face bilanţul propriei vieţi. E un demers în linia tradiţională a recapitulărilor, a „dărilor de samă” pe care oameni de litere, artişti, politicieni sau chiar indivizi oarecare au simţit nevoia, de-a lungul timpului, să le lase. În cazul lui Tony Judt, amint