Îmi este milă de cetăţeanul european Orban Viktor. Momentan şef al executivului de la Budapesta. În viitor? Un probabil scriitor al unor memorii vandabile în tiraje confidenţiale.

Asta ca să nu scriu minore. Sau invitat, o vreme, la reuniunile internaţionale ale unor „foşti” – preşedinţi şi premieri, de pe bătrânul continent şi de peste Ocean – pe post de…”pată de culoare.” Nu ca aspect fizic. Nu ca profil psihic. Ci ca un pământean care poartă cu sine un compact disc interior, cu acelaşi tip de discurs repetitiv. Unul marcat de sintagme precum „dubla cetăţenie”, „dreptul la vot al maghiarilor din afara statului ungar”, înfiinţarea de formaţiuni politice subordonate Budei. Şi Pestei. Cele două părţi ale capitalei unei ţări ce pare, că mai trăieşte, din păcate, la nivelul mentalului colectiv, în feudalism. Eram în Slovacia. Şi întrebam un oficial de la Bratislava – oraş care a fost desemnat capitala Ungariei, în 1536, datorită înaintării turcilor pe pământul maghiar – pe ce se bazează demnitatea cu care liderii slovaci resping tentativele guvernului de la Budapesta, de a controla – sub pretextul acordării dublei cetăţenii şi a dreptului la vot -, pe etnicii maghiari din zona limitrofă frontierei slovaco-ungare? Demnitarul respectiv nu a invocat forţa persuasivă a NATO şi nici pe aceea a UE. Niciun cuvânt despre raportul de forţe între armatele slovacă şi maghiară. În schimb, m-a invitat la un drum, cu maşina sa, până la un canal cu pereţi de pământ şi dale interioare de beton, ridicat cu câţiva metri buni faţă de nivelul iniţial al solului. Comparabil, ca lărgime, cu Canalul Dunăre-Marea Neagră. Apoi mi-a spus liniştit:”Aceasta este arma noastră naturală. O singură explozie, în malul sudic, crează un val comparabil cu acela al unui tsunami. Şi calculele noastre arată că „rade” tot, până la Budapesta, inclusiv anumite zone din capitala maghiară. Nu va fi cazul. D