Ori de câte ori iau trenul de la Paris spre Avignon, după o oră de mers încep să mă uit pe fereastră ca un copil în aşteptarea sudului. Aştept să văd primele semne ale sudului, primele semne ale intrării în spaţiul magic al Provenţei. Senzaţia că ai intrat în spaţiul sudului îţi poate fi dată de apariţia unui palmier, de multiplicarea chiparoşilor în peisajul traversat de tren, de primele livezi de măslini sau pur şi simplu de o altă calitate a luminii.
Între Paris şi Lyon trenul de mare viteză are nevoie de doar două ore pentru a parcurge 440 de kilometri. Lyon este deja un oraş de la frontiera cu sudul, dar abia ceva mai târziu, când trenul se apropie de Valence, călătorul are sentimentul efectiv că a intrat în altă ţară, în Imperiul Sudului. De la Valence la Avignon trenul mai face 45 de minute şi sudul începe să se intensifice: apar în peisaj acele asociaţii vegetale, minerale şi cromatice care sunt inconfundabile. Chiparoşii se asociază cu viile, măslinii, smochinii şi cu câmpurile de lavandă, piatra devine albă, Soarele devine infinit mai generos… Nu degeaba căutau impresioniştii această lumină a sudului, nu degeaba era fascinat Van Gogh de lumina de la Arles şi de la Saint-Rémy-de-Provence. Nu degeaba se îmbăta Cézanne cu lumina oraşului său natal, la Aix-en-Provence. Soarele sudului este cu totul altfel decât cel din nord, este o sursă de lumină care te izbeşte, care te orbeşte uneori, care vibrează aproape şi care pune în valoare culorile…
În fiecare vară, Provenţa este invadată de milioane de francezi şi de turişti străini în căutare de un moment de magie. Rare sunt, pe planetă, regiunile care au acumulat atâta cultură şi atâta tradiţie.
Provenţa este, în primul rând, o suprapunere de civilizaţii şi de culturi. Galii erau deja stăpânii locului înainte de venirea grecilor şi apoi a romanilor. Oraşele s-au construit apoi în straturi suc
