Azi vorbeam cu o amică despre cât de complicate şi lungi sunt procedurile pentru adopţie în România, despre campania inspirată a Pro-ului în acest sens şi despre ce viaţă tristă duc copiii instituţionalizaţi sau cei ai căror părinţi ori sunt prea săraci ori prea ignoranţi pentru a le da o şansă la educaţie. Sau mâncare.

Nu peste mult timp, am văzut articolul acesta în care un medic ginecolog spune că este pentru prevenirea sarcinii în cazul mamelor cu posibilităţi materiale foarte mici dar, dacă sarcina apare, le recomandă s-o întrerupă. Am citit şi comentariile, în care mulţi cititori sunt de părere că venirea pe lume e mai presus de cât de bine o s-o ducă (sau nu!) copilul şi că, odată conceput, trebuie să se nască.

Mie mi se pare că aducerea pe lume a unui copil implică o sumă de responsabilităţi şi nu are cum să fie lucru simplu să-i oferi tot ce trebuie pentru o bună creştere şi o bună educaţie. Poate greşesc, dar cumva cred că nu, că nu e simplu deloc.

Mi-a fost dat să văd copii crescuţi pe maidan precum buruienile, copii de vârsta şcolară care nu aveau habar să-şi scrie numele nici măcar cu litere de tipar şi cred că fiecare dintre noi a văzut, şi nu doar o singură dată, copii la cerşit sau mame cu pruncii alături, în soare, printre maşini, cerând şoferilor “un leu”. Asta e viaţă? Ca să nu mai spun că însăşi sarcina presupune nişte costuri şi analize pentru depistarea anomaliilor, analize pe care femeile sărace nu şi le permit sau chiar nu ştiu că trebuie să le facă.

Şi nu pricep deloc de ce BOR nu face mai puţine biserici şi mai multe centre pentru ajutorarea şi educarea acestor femei sau de ce statul nu se străduieşte mai mult să facă educaţie pentru prevenirea sarcinilor nedorite, în aşa fel încât din ce în ce mai puţini copii nu doar să existe ci să aibă şi o viaţă frumoasă! Sau măcar să nu fie condamnaţi din start. Urmăreşte-ne pe