Dacă prietenii noştri statisticienii ar ridica puţin nasurile din calculatoarele lor, poate am primi mai multe informaţii utile despre lume.
Duc dorul scormonitoarei întrebări „cum?", semn al curiozităţii care desface orice angrenaj în bucăţi, ori al acelui „cine?" ce repune în drepturi individul şi-l scoate din turmă. Îmi lipseşte „unde?", a cărui enigmă să se rezolve fără ajutorul hărţilor Google sau al GPS-ului, dar mai ales al existenţialei „de ce?", pe care numai copiii mici o mai adresează unor părinţi deseori neatenţi.
Le-am înlocuit cu o singură întrebare, „Cât?", îmbogăţită cu noi sensuri: „Cât bagă?" (despre o maşină), „Cât câştigi?" (oricui), „Cât costă?" (despre orice), „Câte vizualizări are?" (despre un articol),„Cât e audienţa?". Florian Pittiş avea o vorbă bună despre asta: „Dacă totul ar fi o chestiune de audienţă, l-am osândi zilnic pe Iisus şi l-am salva pe Baraba". Cu cât numărul este mai mare, cu atât cel închis acolo reprezintă o forţă mai mare, dar în care el înseamnă mai puţin.
Coborât în statistici, omul se transformă într-o unitate de măsură, gusturile sale devin „obiceiuri de consum", iar opţiunile lui politice, „intenţii de vot". Or, cifra e importantă doar când porneşti de la ea. Dacă este capătul de drum, e la fel de utilă precum îi sunt cârjele unui om lipsit de braţe. Societatea noastră e un pat al lui Procust: măsoară cinic, apoi taie nişele, categoriile speciale, răniţii. Se nivelează continuu în jos, ucigând elitele, care nu sunt altceva decât oamenii pricepuţi în domeniile lor, de la pedichiură până la IT. Un intelectual, vorba lui Mircea Toma, este cel care gândeşte cu propriul cap. Pe cei mai mulţi dintre aceşti oameni îi veţi găsi astăzi în statisticile altor ţări.
Cel mai sugestiv exemplu e media, unde marea majoritate a producţiilor îi sunt dedicate insului care nu trebuie să cugete pentru a exista.