Ion Iliescu nu conteneste sa ne ofere monotone si aride repetitii ale versiunii sale despre istoria veacului trecut, despre comunism si post-comunism, despre modul cum pricepe el democratia, despre virtutile “emancipatoare” ale stangii, despre promisiunile socialismului si cate altele. Amintirile lui Ion Iliescu exceleaza intotdeauna in cultivarea clarobscurului istoric. Personajele reale sunt pentru el doar umbre descarnate, ideile sunt reduse simplificator la cateva formule de un dezolant, searbad dogmatism. Am dialogat in 2003 cu Ion Iliescu si am putut constata sur le vif cat de impermeabil ramane el la argumentele in favoarea pluralismului. Sigur, la vremea aceea admitea ca bilantul comunismului in veacul al douazecilea a fost unul “global negativ”, dar o facea, se vede acum limpede, impotriva inimii, fara convingere. Nu regret acel dialog, el ramane un reper istoriografic real, regret insa ca mi-am inchipuit ca Iliescu putea deveni, fie si foarte tarziu, un Aleksandr Iakovlev ori un Imre Nagy. Apostazia nu era insa o reala tentatie pentru el.

Am crezut (nu eram singurul) ca alternanta din 1996, il invatatse pe Iliescu unele lectii indispensabile pentru un om de stat care recunoaste nocivitatea oricarei formule dictatoriale de organizare politica. S-a dovedit insa ca personajul ramane indefectibil atasat formei sale mentale originare, ca nu se poate detasa de adeziunile si pasiunile de-odinioara. Iata-l acum rostind fulminante diatribe impotriva insasi ideii unui Muzeu National al Dictaturii Comuniste din Romania. Se teme ca numele ii va figura in el ca referinta simbolica pentru vremurile prigonirii atroce a studentilor din Romania? Ca istoric al comunismului, il asigur ca asa ar trebui sa stea lucrurile. Nu a fost el unul dintre arhitectii utopiei? Nu a sustinut el lupta pentru “faurirea Omului Nou, constructor al socialismului”?

Presedintele am