Sfinţi şi sfinte, cu ochii mari, atenţi la rugile înălţate în faţa lor, îi aşteaptă pe credincioşi sub sala mare a Catedralei Mitropolitane din Timişoara. La Muzeul de artă religioasă al lăcaşului de cult vin sute de suflete în căutarea liniştii sufleteşti dar şi pentru a afla cele dintâi învăţături biblice din paginile cărţilor şi manuscriselor vechi de sute de ani. Icoanele veghează paşii vizitatorilor, temători parcă să nu tulbure liniştea mitropoliţilor care îşi dorm sub lespezi somnul de vecie.
Rugăciunea, ultima speranţă
În fiecare zi, de la răsărit şi până la apusul soarelui, sute de oameni intră în Catedrala Mitropolitană. Fie pentru a înălţa o rugă spre Cer, fie pentru a aprinde o lumânare. Alţii vin să ceară iertare pentru păcatele lor, mai mari sau mai mici, sau aşteaptă în genunchi vorbele de mângâiere ale preoţilor . De o parte şi de alta a sălii mari a bisericii, credincioşi cu privirile plecate îşi murmură rugăciunile. Unii trec repede şi cât mai fără zgomot până aproape de altar, după care dispar în spatele unei uşi din dreapta acestuia. Pe un hol micuţ, oameni cu chipurile brăzdate de nevoi, femei cu inima strânsă şi copii cu ochi neştiutori aşteaptă la rând pentru a intra într-o altă cameră retrasă, unde preotul de serviciu le ascultă spovedaniile şi le dă poveţe sau binecuvântări. „Era tânăr, săracul. Nu se aştepta nimeni... Pentru sufletul lui...”, şopteşte o femeie cu căruntă, frecându-şi încet mâinile ridate. Ochi, mulţi la număr, o privesc în tăcere. Alături, un bărbat cu pielea arsă de soare, murmură ca pentru el că nu a mai fost de mult la biserică şi că poate de aceea i s-a întâmplat nenorocirea... „Nici n-am văzut când mi-a ieşit în faţă. Am frânat cât am putut, dar... Îi beteag în spital. Acum, poate mă leagă...”. Ceilalţi nu găsesc ce cuvinte să-i spună omului, a cărui tensiune e mai mult decât evidentă