Ipocrizia e un cuvânt inofensiv. Asta, până ce ne trezim dimineaţa contemplându-l în oglindă. Priveliştea ne loveşte până în adâncul conştiinţei şi, dacă aţi văzut ochii vinovaţi ai unui câine, veţi admite că până şi un animal are aşa ceva. Lovitura doare şi atunci încercăm să ne ascundem. Ne pitim după înjurături şi ne lăfăim într-o negare agresivă. Ipocrizia nu mai e doar un cuvânt, ci devine un mod de viaţă.

„Şcoala noastră“ (Our School) este unul dintre acele documentare de preţ la finalul căruia amuţeşti pentru că ceva nou şi impresionant ţi s-a dezvăluit. Filmul, regizat şi produs de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma, urmăreşte de-a lungul a patru ani povestea unor copii din liniştitul orăşel transilvan Târgu Lăpuş. S-au născut şi au crescut într-o şatră de ţigani, undeva la marginea oraşului, acolo unde profesoarele de la liceul din centru nu îndrăznesc să meargă neînsoţite. Primarul a decis să le construiască, chiar lângă şatră, o şcoală nouă, finanţată din bani europeni. Asta, pentru că legislaţia europeană cere integrarea copiilor romi în comunitatea de români. Dar până la finalizarea construcţiei, copiii ţiganilor trebuie integraţi în şcoala din centru, printre copiii românilor. Abia aici începe adevărata poveste, care nu se înclină nici în faţa limbajului politic corect, dar nici în faţa prejudecăţilor care-i ţintesc pe romi. Adevărul se ridică simplu şi clar la suprafaţa filmului. Tatăl ţigan se roagă în zorii zilei, cu faţa îndreptată spre soarele răsărind. Copilul său fuge de la şcoala din centru, sărind gardul înalt ca o jivină de nedomesticit. Preoteasa locului explică mândră cum, datorită ei, o fată de ţigan a primit acces la lumea civilizată în timp ce, în spatele ei, fata freacă cu o perie dalele curţii uriaşe în care sunt parcate maşinile preotului. Slugi, stăpâni, robi, boieri... îi priveşti pe toţi vorbind cu uşurinţa firescului. Şi aici