Una din noutăţile esenţiale aduse legislaţiei fiscale (conform art. 791 Cod fiscal şi Titlul VII Cap.III Cod procedură fiscală), începând cu 1 ianuarie 2011, a provocat numeroase dezbateri mediatice, deoarece se referea la justificarea situaţiei fiscale reale a unei persoane fizice în raport de veniturile fiscalizate ale acesteia.
Ulterior, undeva pe la mijlocul lunii martie 2011, a fost emisă şi HG nr. 248/2011, pentru aprobarea procedurii efective de aplicare a metodelor indirecte de control. La nivel declarativ, s-a afirmat că verificările vor demara cu persoanele cu o avere considerabilă, dar cu venituri declarate modeste (în comparaţie cu respectiva avere), urmând ca diferenţa ce nu poate fi justificată să se impoziteze cu 16%. A devenit astfel de notorietate clişeul „patroni bogaţi cu firme sărace“. În sine, scopul vizat este unul „nobil“, iar, la urma urmei, demersul este absolut firesc şi normal într-o ţară civilizată şi membră a Uniunii Europene (desigur, v-aţi dat seama, mă refeream la România...). Toate bune şi frumoase, numai că, legat de consistenţa informativă a textelor de lege în cauză, nu-mi pot răspunde totuşi la câteva întrebări:
- De ce doar 16%? Dacă veniturile nedeclarate provin dintr-o activitate salarială sau gen persoană fizică autorizată, de ce nu se iau în calcul şi contribuţiile sociale obligatorii? Dacă provin dintr-o activitate economică, legală, dar nedeclarată, de ce nu se are în vedere şi impozitul pe dividende sau chiar TVA (evident, în funcţie de plafonul veniturilor stabilite ca realizate şi nedeclarate)?
- De ce nu s-a avut în vedere o amnistie fiscală generalizată şi, mai ales, transparentă, de la care să se plece pe viitor şi care să stea chiar la baza întocmirii unei „declaraţii de patrimoniu la momentul zero“? Probabil că asta ar fi echivalat cu o recunoaştere tacită a neputinţei statului,
