Când mai bine de jumătate dintre puştii de liceu nu sunt în stare să treacă de bac se cheamă că "generaţiei etnobotanicelor" nu îi pasă de şcoală. Că nu îi arde decât de net, caterincă şi leneaveală. Când două treimi dintre "profii" care fac prezenţă la catedră nu iau notă de trecere la titularizare se cheamă că "nulităţilor didactice" nu le pasă decât de leafa mizeră oferită în schimbul mimării a ceea ce formal se cheamă educaţie. Cum ar trebui să se cheme faptul că în fiecare an sute de anonimi "ştiinţifici" sunt unşi pe bandă rulantă cu titluri de doctori, conferenţiari şi profesori? Că în universităţi şi în institute nu mai există niciun filtru serios care să trieze candidaturile celor care caută peste noapte înnobilarea didactică?

Atunci când ministrul Funeriu a constatat peste noapte că la bacalaureat se fură, a luat o măsură pe cât de simplă, pe atât de corectă: împânzirea claselor cu webcamuri şi transmiterea mesajului ferm: cine tolerează plăteşte cu funcţia. La fel în cazul titularizării: codurile unice aplicate pe lucrările profesorilor au redus la minimum fraudarea examenului. Oare în cazul universitarilor rigoarea nu ar trebui să fie tot aceeaşi, dacă nu chiar mai pregnantă? Când un asistent, un parlamentar, un ministru fără nici o cercetare ştiinţifică proprie, fără nici un articol indexat ISI, devine doctor universitar nu se cheamă tot furt? Cei care astăzi îşi clădesc adevărate CV-uri ale imposturii pe baza sistemului îngenunchiat de nepăsare, corupţie şi influenţă politică nu ar trebui să răspundă public prin scoaterea la lumină a dosarelor bine dosite în sertarele MECTS?

Fără a fi măcar deranjată de vreun ministru al Educaţiei, producţia de doctorate româneşti din ultimii douăzeci de ani scoate la iveală şi dubla măsură a reformei învăţământului.

Dacă, pe de o parte, cu nişte copii debusolaţi şi-a arătat temeritatea, trimiţând o