Îl chema Ioniţă. Avea şi un prenume, dar cui îi păsa? Băieţii populari îl insultau strigându-l ca în catalog, cu o detaşare profesorală ce ştergea orice urmă de empatie. Era roşcovan, pistruiat, durduliu, timid şi inadecvat. Ieşea instantaneu în evidenţă şi, poate de aceea, devenise ţinta bătăilor de joc a colegilor mei dintr-a 5-a. Hărţuiala scădea în intensitate doar când se dădea Pistruiatul la televizor şi Ioniţă devenea, brusc, mai popular. Şicanele se îndreptau atunci spre tocilarul ochelarist al clasei, micul geniu în matematică. Păcat pentru ei că Harry Potter a venit câteva decenii prea târziu. Pentru că aceasta este una dintre multiplele moşteniri pe care adulata creaţie a lui J.K Rowling le-a lăsat mentalului popcultural: roşcovanii rubiconzi şi geek-şii inadaptaţi au devenit eroi pentru o nouă generaţie.

În seara “marii finale”, demografia din sală variază de la “vechi”, la “noi” şi pentru că e vorba de o proiecţie de presă, dar şi pentru că franciza are un irezistibil appeal inter-generaţional. Sunt la IMAX-ul din Cotroceni, încadrată de doi “ultraşi” Potter. Mi-e imposibil să nu mă contaminez cu anticiparea sălii, cu freamătul şi energia ei; la fel de greu mi-e să mă detaşez de suspinele şi de exclamaţiile care-mi vin, dolby surround, din ambele părţi. N-am o dispoziţie cinică şi, chit că enuziasmul meu în ceea ce priveşte seria e cumpătat, recunosc că sunt martora unui moment capital: sfârşitul celei mai de succes francize cinematografice din istorie. Nu sunt chiar “virgină”, precum aceşti doi delicioşi comentatori, dar nici iniţiată: am citit doar primul volum şi am văzut 3 ½ din cele 8 adaptari pentru marele ecran. Aşa că am o mulţime de întrebări cu care le mitraliez pe fanele de lângă mine: Ce e un horcrux? Ce face, de fapt, diadema? De ce unii morţi ajung în tablouri şi alţii nu? Severus nu era ăla rău? De ce nu există o vrajă car