Pofta de a fi «pe sticlă» e tot un fel de ebrietate, dar cuplată cu vanităţi abisale, narcisisme, egolatrii cronice, dacă nu cu interese obscure.
Nu, nu mă refer la boschetari, la alcoolici vulgari, la beţivi mai mult sau mai puţin candizi. Mă refer la cei care au un viciu mai „fin", mai sofisticat, mai pervers: pofta irepresibilă de a apărea la televizor: des, cât mai des, tot timpul. Pofta de a fi „pe sticlă". Tot un fel de ebrietate, dar cuplată cu vanităţi abisale, narcisisme, egolatrii cronice, dacă nu cu interese obscure. Pe împătimiţii acestui rău obicei îi văd seară de seară pe câteva posturi de televiziune, uneori trecând graţios de la o emisiune la alta, de la un moderator la altul. Sunt de neoprit, inepuizabili, inevitabili. Un fel de club monden, care se menţine cu încăpăţânare la rampă, prin complicitatea jurnaliştilor-gazdă.
De-a lungul vieţii am fost şi eu, de mai multe ori, „pe ecran". Am fost protagonistul (împreună cu Liiceanu sau cu Dinescu) a două-trei serii de emisiuni şi am fost invitat, din când în cînd, la dezbateri cu mai mulţi.
M-am bucurat de fiecare dată când treaba se încheia. Iar producătorii de televiziune ştiu că, de ani întregi, refuz toate solicitările. Cred că dacă nu eşti Benny Hill, sau Mr. Bean, sau Columbo - dar chiar şi atunci - spectatorii sfârşesc prin a se sătura de prezenţa ta. A te impune tenace, pe perioade lungi, „interesului general" mi se pare un simptom de proastă creştere, cu discrete fibre de paranoia. E altceva dacă eşti gazetar de televiziune prin meserie. Ai, n-ai treabă, trebuie să „prestezi" la ore fixe, zi de zi, conform „fişei postului". Dar să te târâi prin studiouri fără să te oblige nimeni, să te expui „de plăcere" unei vizualizări perpetue, să nu te plictiseşti niciodată de chipul tău, de vocea ta, de ideile şi obsesiile tale, asta e ceva care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Po
