Nu se mai vinde acum răsadul, planta verde, se vând seminţele, spune Sabin. Preţurile sunt variabile, media oscilează pe undeva pe la 0,3-0,5 lei boaba. Da, aţi citit bine, fiecare grăunte are preţul său, ele cresc de la un an la altul. Ţările furnizoare sunt în principal Olanda, Israel, Danemarca, ţări cu mare tradiţie în modificarea naturii prin genetică. Vin tare din urmă şi Turcia şi Bulgaria; pe lângă faptul că seminţele sunt ceva mai ieftine, roşiile parcă arată şi ceva mai bio. Ultimul cuvânt a intrat şi el în jargonul cultivatorilor de legume, nu este monopolul exclusiv al faunei urbane ce visează la ruralitate în jurul unui pahar de bere de lux în curte la Muzeul Ţăranului. Este mai mult decât un concept şi mai mult decât o tehnică specială de producţie, fără chimicale: cum să ambalezi un produs artificial pentru orăşenii stresaţi de doctorul-guru cu nume imposibil de pronunţat, Menci-nu-ştiu-cum, astfel încât el să pară cât mai natural cu putinţă. Există şi trucuri verificate, cum ar fi, de pildă, să uiţi intenţionat în lăzile de roşii propuse spre vânzare câteva fire de iarbă sau chiar flori de câmp. Marketing rural, verificat. Soiurile locale? Sabin începe să râdă. Nu le mai produce nimeni sau aproape nimeni. Sămânţa s-a pierdut de mult, he, he... Îşi aminteşte apoi de anii ´90 şi de seminţele de roşie de la Institutul de Cercetări în Legumicultură de la Işalniţa, mort şi el şi îngropat în numele justelor retrocedări de terenuri. IH 50, ce mai soi de roşie, spune Sabin mândru de memoria sa, aşa cum alţii îşi aduc aminte de numele sergentului major din armată. Întreb dacă ar mai cultiva astfel de soiuri, acum. Ezită să-mi răspundă. Pe de o parte, ele erau ieftine, abordabile, pe de altă parte, gusturile noilor consumatori s-au schimbat în profunzime. Au uitat ce-i bun şi ce-i aia roşie adevărată, spune Sabin cu dispreţ.
Întreb, cu spaima unui r
