Drumul urcă şi coboară, când galeş, ca un somn de fată de mare, când zbuciumat, ca un suflet posedat. Copaci cu frunza vioaie îl străjuiesc pe laturi. Picioru-mi dă să evite o băltoacă, dar calcă pe mere căzute la pământ toamna trecută şi neadunate de nici o mână omenească. Din ele ţâşneşte, vrea, simte nevoia să ţâşnească, seva – pesemne dulce-acrişoară – neafectată de vâltoarea iernii. Case părăsite, dar încă în picioare, cu pereţi şi acoperiş, dar fără ferestre şi uşi, parcă te cheamă de pe de lături. Să le dai, pur şi simplu, bineţe. S-au plictisit de singurătate. Sunt mulţi ani de când nimeni nu le-a mai trecut pragul. Şi fundaţiile lor, solide, de piatră, din piatra muntelui, tânjesc după un stăpân. O fântână taie, la un moment dat, peretele masivului. Câteva icoane, o cruce de lemn, cununi de flori uscate, toate se văd pe marginile fântânii şi în spatele ei. Un căţel cât o pisică se zbate în lanţul din curtea unei case. Semn, pe lângă aleia pietruită, proaspăt măturată, că aici, contrar locului pustiu, stă cineva. Gardul stă pe alocuri să pice, dar poarta pare bine susţinută de stâlpii de piatră. O femeie în vârstă, care trebăluieşte prin curticică, se dă aproape, când aude pas de om şi zvon de glasuri. "Lătra el, Gicuţă, sunt primele vorbe rostite, da’ mă gândeam că o fi vreun vânticel pe uliţă. Că mai latră şi la vânt dacă nu e picior de om... Uită şi să latre. Cine să vie aici, la noi, la marginea lumii?"
Strămutarea
Pe aceste plaiuri uitate de timp şi de lume, aici, unde muntele e vecin cu apa ca nicăieri în altă parte, locuiesc, aproape neştiute de semeni, dar şi de autorităţi, şase suflete. Unul mai năpăstuit ca altul, unul mai însingurat ca altul. Este satul Plăieţu din Prahova. Sau ce-a mai rămas din el, după ce pe locul lui s-au făcut barajul şi lacul de acumulare de la Măneciu. În anii ’80, cei peste 500 de locuitori ai satul
