Eşecul bubuitor al ofertei Petrom este întors pe toate feţele de parlamentari, bocitoare de cartier şi foşti miniştri – sunt trist să constat că uneori aproape cu aceleaşi “argumente\".

Şturlubaticii care spun că este o catastrofă se înşeală la fel de mult ca eternii optimişti din guvern care spun că nu e nici o problemă, România nu are nevoie neapărat de bani acum.

În primul rând, este bine de spus că privatizarea nu este, precum fotbalul şi politică, un subiect la care să se priceapă oricine. De aceea, impunerea unei comisii guvernamentale conducătoare, care să poată da cu oiştea în gard (dând vina pe consultant) este aproape întotdeauna o idee proastă. O idee infinit mai bună este mandatarea unei bănci de investiţii cu vinderea unui activ al statului în anumite condiţii şi stabilirea unei recompense financiare strict în funcţie de succesul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, reuşeşti – câştigi, nu reuşeşti – ţi se ia “jucăria", adică ţi se retrage mandatul. Scurt, clar şi cuprinzător.

În al doilea rând, statul nu poate de fiecare dată să fie, cum se spune în popor, şi cu gura unsă şi cu slănină în pod. Cu alte cuvinte, ori vrei să pui în domeniul privat un pachet mare, de 10% şi atunci reduci puţin preţul, ori vrei să obţii preţul maxim, iar atunci oferi mai puţin spre vânzare. În ultima tranzacţie Petrom, motivul eşecului a fost chiar confuzia dintre cele două obiective, când statul poate să îşi îndeplinească doar unul dintre cele două obiective. Ba mai mult, tot statul a decis că tranzacţia să fie subscrisă minimum 80%, altfel e revocată. Asta înseamnă că, deşi se putea vinde jumătate din pachetul scos la mezat, chiar şi cei care au pus banii ceruţi de guvern pe masă, nu au putut cumpăra acţiuni. După ce te-ai “fript" astfel cu o ciorbă, în viitor, ca investitor vei sulfa şi în iaurt când vine vorba de acţiuni vândute de stat. Vorbi