Ceea ce s-a întâmplat în Norvegia – ţara care, pe hărţile analiştilor terorismului probabil că nici măcar nu figura – deschide o nouă perspectivă asupra evoluţiilor acestui fenomen.

După ce, decenii bune, terorismul a însemnat acţiuni violente de intimidare comise de reprezentanţii unor grupări fundamentaliste islamice, al căror preţ îl reprezenta ori eliberarea unor deţinuţi aşa-zişi politici, ori obţinerea unor sume care să alimenteze acţiuni viitoare, a sosit momentul 11 Septembrie 2011, considerat a fi o cotitură radicală în conceperea şi desfăşurarea acţiunilor teroriste. Ştafeta terorii a fost preluată de sinucigaşii împotriva cărora, practic, nu puteau fi luate nici un fel de măsuri. Atunci când individul sfidează ceea ce are el mai de preţ – viaţa – nu există antidot. 11 Septembrie a generat un veritabil val de acţiuni sinucigaşe, cu indivizi antrenaţi şi îndoctrinaţi în acest scop. În Irak, Afganistan, precum şi în alte ţări, valul violenţei a părut şi pare de neoprit, iar identificarea celor două tabere a devenit tot mai clară: de o parte lumea civilizată, democratică-propagatoare însă de modele imorale, iar de cealaltă islamul pur şi idealurile celor pe care civilizaţia occidentală îi condamnă la o continuă degradare. Interesant este faptul că din frazeologia tradiţională a cam început să dispară noţiunea de sărăcie ca detonator universal al terorismului.

Pe acest fond au intervenit evenimentele din Norvegia. O ţară paşnică, fără conflicte interne, cu un nivel de trai de vârf. Aici, un individ – singur, după cercetările de până acum – pune la cale o acţiune a cărei amploare şi violenţă frizează demenţa. După ce provoacă explozii demonstrative în inima Capitalei, în vecinătatea sediului guvernului, pleacă pe o insulă din apropiere unde vânează pur şi simplu un grup de tineri, provocând o hecatombă. Dacă atacul de la 11 Septembrie a reprezentat p