Scriitorul francez Pascal Bruckner se va afla, din nou, faţă în faţă cu publicul român în perioada 25-27 iulie, pentru lansarea noului său eseu, Paradoxul iubirii. Autorul faimoaselor cărţi Luni de fiere, Copilul divin, Hoţii de frumuseţe, Tentaţia inocenţei a acceptat o discuţie despre iubire, creştinism, comunism şi Dominique Strauss-Kahn.
● Jurnalul Naţional: Din ce nevoie personală s-a născut această carte, Paradoxul iubirii, la trei decenii distanţă faţă de Noua dezordine amoroasă, scrisă împreună cu Alain Finkielkraut?
● Pascal Bruckner: Am fost întotdeauna interesat de această temă a iubirii pe care am tratat-o în aproape toate cărţile mele – romane şi eseuri -, în special în Luni de fiere şi Iubirea de aproapele. Nu încetăm niciodată, de-a lungul vieţii, să ne întoarcem la aceleaşi obsesii pe care le reformulăm în maniere diferite. Ce e specific vieţii spirituale este tocmai această spirală: totul revine mereu, dar în cu totul alt loc/ fel.
● Urmând titlul cărţii dvs., de ce credeţi că iubirea s-ar afla (astăzi sau oricând) într-o stare de paradox?
● Paradoxul iubirii este această tensiune între dorinţa de a te lega de cel de lângă tine, de a te angaja şi aceea de a rămâne propriul tău stăpân. Îndrăgostitul din zilele noastre, bărbat sau femeie, are un dublu limbaj: cel al ataşamentului fatal şi cel al libertăţii de a dispune de tine însuţi.
● Cum a evoluat iubirea faţă de perioada tinereţii dvs.? Ce s-a întâmplat cu iubirea după mai 1968?
● Perioada de după '68 marchează triumful iubirii totale, fizică şi spirituală, şi chiar un fel de sacralizare a acestui sentiment. Alături de fericire, iubirea a devenit religia noastră contemporană. Şi ajungem să iubim atât de mult ideea de iubire încât uităm să-i mai iubim pe cei de lângă noi.
● Credeţi că mai are literatura puterea, ca altădată, de a impune mode
