Europa şi SUA se pregătesc pentru o nouă undă de şoc a crizei ca pentru o aterizare forţată, în timp ce România pare să cânte în continuare refrenul său schizoid: “această criză nu ne va atinge”. De ce trebuie să ne temem.
SUA au o datorie publică egală cu 100% din PIB. În România, nivelul datoriei publice este la doar 37%. Diferenţa pare uriaşă. În realitate, ea nu există. SUA plătesc o dobândă medie de 2%. România plăteşte aproape 6%. Asta înseamnă că ambele ţări au de plată annual un serviciu al dobânzilor de 2% din PIB. Altfel spus, la niveluri de îndatorare diferite povara este aceeaşi.
Totuşi, Congresul american este în plină dezbatere despre viitor. Dilema este nu dacă, ci cât să taie din cheltuieli. Iar miza este dacă să mărească sau nu taxele, de la un nivel oricum mult mai redus decât ân România.
Iar dezbaterea politică are repere tehnice clare. Dacă plafonul de îndatorare nu este ridicat, atunci Trezoreria se opreşte automat din a mai face împrumuturi, indiferent de consecinţe. Legea este mai presus de orice.
România şi-a permis să ignore venirea crizei, mărească CAS şi TVA, să fraudeze procedurile parlamentare sub presiunea termenelor FMI. Acum, suportă consecinţele. Situaţia finanţelor publice nu este cu nimic mai bună faţă de acum trei ani şi urmează încă un an electoral în care Puterea şi Opoziţia se vor încuraja reciproc la iresponsabilitate bugetară. Pe termen lung, dintre România şi SUA nu este greu de ghicit cine îşi va pune în ordine finanţele publice şi cine nu.
În Europa, salvarea Greciei a venit la pachet cu măsuri de neimaginat până de curând. Datoria este refinanţată din bani – practic – tipăriţi dar băncile private suportă şi ele o parte din pierdere. Salvarea unui stat iresponsabil fiscal e de natură să creeze un teribil sentiment de nedreptate printre cei care şi-au făcut temele, însă
