- Cultural - nr. 832 / 27 Iulie, 2011 "Cum as putea sa te conving, omule, care ai ales alternativa de a nu fi, de a renunta la existenta ta, ca disparitia ta ar diminua imensitatea si splendoarea Universului teluric si noosferic!” ...ca trebuie sa mai ai o speranta, un vis chiar nestiut, nevazut, sau mascat de curentul valului stresant, dar care cu siguranta exista, iar asteptarea depasirii momentului critic e totul! In perioada presuicidara totul este insuportabil, urat si lipsit de sens: oamenii cu relatiile interumane, familia, copiii, prietenii, bunurile materiale, natura si chiar prezentul si viitorul. Durerea este mare, viata devine absurda, iar disperarea te invaluie cu aripile ei reci si negre. In aceste situatii critice si constiinta intunecata, individul se simte singur, in mijlocul multimii aflandu-se in afara lumii, intr-o stare de vis terifiant si inefabil cu sufletul gol, iar intrebarile si problemele uriase pe care si le pune si in care se afla angrenat il epuizeaza concomitent cu augmentarea sentimentului de intrerupere a legaturilor cu viata si a impulsului spre nefiinta. In aceste clipe lungi, te blestemi, te urasti, te dispretuiesti si te gandesti ca nimeni nu mai are nevoie de existenta ta, devenind in acelasi timp atat procurorul, cat si calaul propriei tale fiinte. Doar ca toate suferintele si necazurile sunt si ele trecatoare, iar moartea voluntara ca un sfarsit subiectiv al lumii nu poate fi niciodata solutia vietii si a rezolvarii dificultatilor ei. Normal ar fi ca atunci cand ne regasim in miezul nenorocirii autentice, cu sufletele schilodite sau fracturate sa regasim zilele mai putin nefaste si sa luptam pentru depasirea situatiilor critice, proiectandu-ne intr-un viitor cu zile faste. Consider ca aceste relatari au relevat atat actualitatea, cat si importanta teoretica si practica a necesitatii cunoasterii si existentei medicale psihiatri