Ai grijă ce îţi doreşti. De se-ndeplineşte, nu mai poţi da vina pe nimeni. Până şi copiii vor vedea că împăratul e gol!
Mi-am început editorialele din „Adevărul" în urmă cu patru ani, scriind că preşedintele Băsescu încă se considera, la acea vreme, un vajnic comandant de navă, detaşat temporar pe puntea unei corăbii mult mai largi, România. Mai spuneam atunci că, din păcate, calităţile de comandant, esenţiale pentru supravieţuirea unui vapor, nu sunt la fel de folositoare în fruntea unei ţări. Asta pentru că o ţară nu e un echipaj, ci un conglomerat de păreri, personalităţi şi contradicţii. Toate aceste „probleme" sunt, în fond, cetăţenii cu drepturi egale şi fiecare trebuie să ajungă la liman, indiferent de părerile căpitanului. Din această cauză au căzut şi or să cadă pradă furiei lui devastatoare, pe rând, diverse categorii sociale, care nici nu-i îndeplinesc, nici nu-i împărtăşesc ordinele şi vederile. Numai că, pe lângă această atitudine milităroasă, dl preşedinte mai are o trăsătură ascunsă, despre care voi vorbi mai jos.
Dacă ţineţi minte, perioada de maximă înflorire a preşedinţiei a dat în clocot dimpreună referendumul din 2007. Nicicând dl preşedinte n-a fost mai inspirat, mai avântat, mai cu lipici la public. Bătea vânt din pupa şi se prefigura un viitor luminos. Ciudat e faptul că, în toată acea perioadă, calul său de bătaie era prim-ministrul. Duşmanul personal. Răul relelor. Încăpăţânatul, răzgândeanul, motocicleanul, petroministrul, omul mogulilor, al ruşilor, trădătorul...
Dl Tăriceanu a contribuit, la fel de paradoxal, la creşterea popularităţii preşedintelui. În lupta dintre cel fără putere, Băsescu, şi cel cu toată puterea, Tăriceanu, poporul îl privea cu duioşie şi speranţă pe haiducul însingurat, pe justiţiarul pleşuv, pe matrozul nemânjit. Degeaba „duduia" economia. Degeaba cumpărau oamenii pe nerăsuflate te miri ce, oric
