Deşi în ultima vreme pare să nu-mi mai încap în piele, mândria neavând nimic de-a face cu fenomenul, niciodată n-am acordat atât de multă atenţie semnelor ca în seara aceea…
Nenorocirea s-a întâmplat acum două săptămâni, când am poposit într-un restaurant… Ospătarul, un cetăţean trecut de 40 de ani, în goană după clienţi, localul fiind destul de pustiit de ploaia care abia îşi încheiase actul, ne încredinţează, respectuos, meniul. Şi, cum bine ne (re)cunoaştem obiceiul, fiind unii dintre acei clienţi care se pierd cu uşurinţă în meniurile de zeci de pagini, ne-am încredinţat pofta spre satisfacere ospătarului şi l-am rugat să ne recomande ceva. Uşor, de seară.
Nici n-am închis bine gura, că domnul Ilie, cum ni-l prezenta ecusonul, ghicindu-ne parcă gândul, a vrut pesemne să ne însenineze seara. “Coaste de porc prăjite. 1,1 kg porţia!” Să-mi fac cruce, nu alta… Mişcat probabil de ochii mult prea căscaţi, a adăugat cu jumătate de gură: “Cred că ajung şi pentru două persoane…”
În zadar, căci tăişul kilogramului de coaste gândit să ne (mai) potolească foamea i l-am simţit înfipt adânc în inima îmbibată de grăsime, în vasele înfundate de şunci şi prăjeli stinse de sucuri de fructe cu arome identic naturale, unse cu fondant, ciocolată şi creme cu unt.
Ce-i drept, în faţa ochilor vedeam numai nenorocitele alea de coaste de porc învârtite la proţap (v-am spus oare? ), stropite cu vin şi ierburi. Într-o clipită, de-a dreapta şi de-a stânga s-au încolonat cartofii rumeniţi cu unt şi un strop de smântână, înghesuiţi, cu ciudă, de 6-7 ardei copţi, roşii, înecaţi în oţet…
Dar nu… “Nu!”, mi-am spus. Hotărât! Brusc, pusă pe jar de semnul care mi se arătase, am abandonat orice gând “carnal” şi am comandat, ceva mai liniştită, o pizza. Medie. Şi-am împărţit-o bucuroasă, spre diminuarea efectelor nocive, rememorând, în necaz, vremea în care aveam c
