Am scris în articolul anterior despre posibilitatea de a nu fi părăsit România în perioada comunistă.
Există un câştig în fiecare pierdere. Nu cred că am pierdut anii dintre 1974, când am terminat Facultatea de Filozofie şi 1981, când am plecat definitiv din România. Nu cred că sunt ani irosiţi, risipiţi, destrămaţi fără urmă. Am citit enorm, am întâlnit o serie de oameni cu care aveam să rămân prieten pe viaţă, am continuat anumite prietenii dar, mai ales, am dovedit că nu vreau şi nu voi accepta să fiu cooptat de sistem. Oricine va deschide "Viitorul social", revista de sociologie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, "Contemporanul", "Revista de filozofie" va observa ce înseamnă să faci pactul cu sistemul comunist, să devii ateist ştiinţific profesionist. Să scrii la "Era socialistă", unde nu am publicat un rând în viaţa mea, la "Scînteia" etc.
Colegi de-ai mei de facultate începeau să îşi facă o pârtie, un drum exact în această direcţie. E clar că nu m-a interesat să pactizez. Prin "sistem" înţeleg întreaga încrengătură de relaţii intersubiective, nu numai instituţiile, care pur şi simplu îmi repugnau. Mi se păreau de o falsitate îngrozitoare. Se adăugau şi dezamăgirile din mediul în care crescusem, faptul că ceea ce îmi păruse iniţial o opţiune normală, chiar inevitabilă, spre partidul comunist şi stânga marxistă, devenea din punctul meu de vedere o opţiune tot mai îndoielnică. Cum m-am reintegrat în spaţiul public în momentul revenirii în ţară? Eu plecasem în cel mai bun caz ca un personaj promiţător pentru un grup relativ restrâns de oameni, care între timp se afirmaseră puternic în cultura românească. Unii, chiar foarte mulţi, erau jurnalişti, scriitori, critici literari. Pe undeva, totul s-a întâmplat fără să plănuiesc, a decurs spontan: apropierea de o reţea de sentimente, de valori, de oameni cu care m-am identificat. A urmat c
