Se plâng multe sfârşituri. (Sau poate aşa face fiecare epocă, neţinând cont de ironia repetiţiei. Îşi jeleşte ceea ce crede ea că îi sunt morţii). Urşii polari, discheta, ceasornicarii, clima cu patru anotimpuri, cititul, filmele fără efecte speciale, limba română, sânii naturali, timpul liber, presa.
Este bucata aia de civilizaţie în care lucrurile sunt date peste cap mai mult ca de obicei. Mi se spune că, de fapt, aşa sunt toate bucăţile de civilizaţie, narcisiste în natura lor: totul moare cu ele pentru a începe noul denaturat.
Rămân la părerea mea că ce se întâmplă acum e mai aproape de viitor decât anxietăţile, de exemplu, ale secolului 19. Măcar cronologic nu pot fi combătută, deşi, la scara infinitului, chestiile astea nu mai au importanţă. Parcă – zic eu – graniţa e mult mai vizibilă între ceea ce lăsăm în urmă şi ceea ce trăim deja, bifând profeţiile din SF-urile anilor 60. Pe scurt, diferenţele între anul trecut şi cel prezent sunt prea mari. Tehnologic vorbind. Şi apoi, prin implicaţie directă, social, individual, psihologic colectiv.
Chiar şi aşa, continuu să spun: Nu moare nimic.
Râdeam la un moment dat de propria motivaţie de a lucra în presă: vreau să le povestesc strănepoţilor cu ochi tridimensionali ce s-a întâmplat atunci, prin 2000 şi ceva, şi cum a fost marea schimbare. Dar poate că atunci nici nu vor exista cuvinte. Vor accesa direct fluxul cerebral al mătuşii senile pentru a privi trecutul ca pe un film plictisitor.
Aşa că trebuie să recurg la explicaţia aia sinceră: rămân în media pentru propriile amintiri necesare. Nu va fi atât de grav.
Lumea se va roti în continuare şi oamenii vor dori să afle cum o face. E ceva mai colorată presa de azi faţă de cea de ieri. Ca o carte cu poze, spuneam la un moment dat. (Număraţi numai VEZI-urile şi FOTO-urile din titluri). Cu mai puţine cuvinte şi mai multe imagini cutrem