La 75 de ani, actorul Sebastian Papaiani rememorează o viaţă parcă ruptă dintr-un film, în care personajul principal a trecut de la agonie la extaz. Actorul vorbeşte despre copilăria sa, despre cariera artistică şi despre prietenia cu mari actori astăzi dispăruţi: Ştefan Iordache şi Adrian Pintea.
„Adevărul": Maestre, pe 25 august împliniţi 75 de ani. Cum veţi sărbători? Alături de familie, de prieteni?
Sebastian Papaiani: Alături de familie, cu siguranţă. Dar nu ştiu cât am să petrec. Cât despre prieteni... Ştiţi, aici e o chestiune sensibilă. Prietenii mei adevăraţi sunt cei alături de care am copilărit, nu că aş fi acum melodramatic şi nici retro, dar trebuie să vorbeşti şi de trecut ca să ştii cine eşti sau pe ce scaun stai. Prietenii mei adevăraţi au murit.... Odată ce pleci din oraşul în care ai copilărit, relaţiile se răcesc. Şi nu din cauza celui care a plecat şi a ajuns undeva - cum a fost cazul meu - se răcesc din cauza timidităţii celor care au rămas. Unul a ajuns contrabasist, unul a ajuns să cânte la chitară, unul a ajuns frizer, unul lăcătuş. Profesiile dau omului tupeul. În afară de profesie, banul. Uitaţi-vă la Becali ce tupeu poate avea. El n-a avut tupeu toată viaţa lui decât când a pus mâna pe bani. Înainte de a da mâna cu tine, el scoate banii şi ţi-i arată. În afara prieteniilor de cartier, care sunt cele mai strânse şi care durează toată viaţa, mai sunt şi prieteniile de profesie. Am fost prieten cu Ştefan Iordache, care acum nu mai este decât un fulg, poate. Cu Ştefan Bănică. Nici el nu mai este... Mi-au mai rămas câţiva, dar s-au împrăştiat: Draga Olteanu, de exemplu, care s-a stabilit pe la Piatra Neamţ. Bebe Fugaru, cu care eram prieten foarte bun, s-a dus şi el. Aproape toţi au pierit şi sigur... mă îndrept şi eu către pieire.
Vă consideraţi o persoană împlinită?
Nu. Ştii ce se întâmplă? Trebuie să-ţi
