A doua zi după Sfânta Maria, pe 16 august, vom afla de la INS nivelul PIB-ului din trimestrul al doilea. Până atunci, în faţă doar cu rezultatele din trimestrul întâi, continuăm să ne întrebăm cum vom încheia acest an. Un lucru e cert. România are nevoie, în 2011 şi în anii viitori, de creşteri mari.
Mari… dar nu ca în anii 2005-2008, când au fost făcute salturi acrobatice peste PIB-ul potenţial. Acum, optând pentru un semn egal în creşterea economică - între ce vrem şi ce putem - România tinde să-şi asigure încă un echilibru, cel bugetar, ca să nu mai fie obligată să împartă venituri mici la cerinţe mari. Dacă în acest an vom avea mai mult PIB, vor fi mai mulţi bani şi la buget, fiindcă vor creşte în serie veniturile obţinute din trei surse importante: taxa pe valoarea adăugată, impozitele pe salarii şi impozitele pe profit. Condiţia fiind o dublă restructurare: a economiei reale şi a economiei bugetare.
Am putea avea, în schimb, şomaj în creştere? Exclus. Sigur, s-ar putea să auzim voci care să susţină că rata şomajului ar putea urca nepermis de mult din cauza restructurărilor. Dar va fi tocmai invers: restructurarea ar aduce mai multe locuri de muncă şi, deci, mai puţin şomaj. Dacă bineînţeles vom ieşi din capcana confuziei între disponibilizări de personal şi restructurare. Căci în prea multe cazuri, în aceşti ani de criză, nenumărate companii au disponibilizat personal pentru a obţine productivitate mai mare având iluzia că au făcut restructurare. Deşi, de fapt, n-au făcut decât un surogat de restructurare. Iar valoarea adăugată a tot scăzut, vechile structuri etalându-şi neputinţa.
Problema este că România are, în economia reală, două tipuri de companii: cu capital de stat şi cu capital privat. De aici ideea, complet greşită, că restructurările celor două tipuri de companii constituie probleme absolut diferite. Adevărul este că şi unele şi a
