"Cine doreşte să înţeleagă naţional-socialismul Germaniei trebuie să-l cunoască pe Wagner". Dacă n-ar fi murit cu o jumatate de secol înainte ca Hitler să preia puterea, probabil că Wagner ar fi sfârşit prin a-l contrazice violent. Nu cred că ar fi fost ceva de conciliat între cei doi autodidacţi cu eul umflat. Singura idee care i-ar fi putut uni ar fi fost aceea exprimată de Hitler: "Conştiinţa e o invenţie evreiască". Simpla alăturare a numelor lor în posteritate e nedreaptă. Compozitorul a fost un personaj infernal, führerul a dezlănţuit infernul. Moştenirea celui dintâi e o operă uriaşă, cât să-i îngroape caracterul, moştenirea celui de-al doilea e un coşmar recurent.
După Nopţile de Cristal din noiembrie 1938, Orchestra Simfonică din Palestina, ulterior Filarmonica din Israel, l-au scos din repertoriu. Antisemitismul din opera filosofico-jurnalistică a lui Wagner suna cât se poate de dureros: "foştii canibali, educaţi pentru a dirija mersul afacerilor în societate" s-au străduit să-l uite. Cel care spunea despre opera lui Brahms că e a unui… "dansator evreu de ceardaş" şi care teoretiza salvarea omenirii prin… vegetarianism, cel care a scris un lung eseu despre… creierul lui Beethoven n-ar trebui luat în serios decât atunci când se exprimă fără cuvinte.
Wagner a fost iubit cu patimă şi urât cu patimă. Circula o caricatură în vara lui 1865, pe care Harold Schonberg de la New York Times (premiul Pulitzer pentru critică muzicală) o descria astfel: "Wagner cu Cosima, mult mai înaltă decât el, mergând pe stradă urmaţi de un Bullow, mititel şi umil, care strânge în mână partitura la Tristan". Hans von Bullow, mare pianist, dirijor genial, repeta la vremea respectivă cu orchestra din Munchen "Tristan şi Isolda", dar era şi soţul Cosimei (fiica lui Liszt), cu care Wagner făcuse primul copil - Isolda, cu care a mai avut o fetiţă - Eva şi un fiu - Siegfried
