Pe un pat de spital, un om e captiv în propria-i închisoare. Într-un costum de scafandru din care nici gând să poată evada. Sau poate doar cu gându-i să poată evada. Pe bărbatul de 42 de ani aproape nimic nu-l mai ajută. Oricum nimic de la gât în jos. Paralizat cvasi-deplin, omul îşi mai poate mişca un singur ochi. Unul, nu ambii. Celălalt îi e cusut pe viu (la ce-ţi serveşte anestezia, când oricum nu simţi nimic?). Acul se înfige, aţa strânge treptat pleoapa, până se lasă întunericul.
E mai mult decât un film. E povestea unui Jean-Dominique Bauby, fost editor al revistei Elle, victimă a unui atac cerebral ce l-a redus aproape la stadiul de legumă, cum îl descriu în câteva rânduri, cei din jur. Pictorul-regizor Julian Schnabel (Before Night Falls) e şi de această dată „doar” interfaţa prietenoasă pentru o poveste reală, plină de poezie.
Bauby nu disperă, nu se închide în sine, nu vrea să moară (dar are o secundă de derută), ci îşi spune povestea. Cu acel ochi. Înconjurat de medici şi asistente care nu-l privesc ca pe un viitor client al cimitirului, jurnalistul învaţă să comunice. Folosind o tehnică inedită, prin care i se citesc literele alfabetului în funcţie de frecvenţa cu care ele sunt folosite în limba franceză, iar el trebuie să clipească la litera dorită – aşa se nasc cuvintele – Bauby reuşeşte să comunice, prin intermediari, gânduri, idei, sentimente, dorinţe pe care mintea sa nu a încetat să le producă niciodată. Aşa vorbeşte cu soţia pe care o părăsise, cu ai săi trei copii, cu iubita, cu prietenii, cu tatăl imobilizat de boală într-un apartament.
Cu un singur ochi şi cu ajutorul unei asistente, Bauby scrie o carte de memorii „Le scaphandre et le papillon” (Scafandrul şi fluturele). Îi ia zece luni. Moare răpus de pneumonie la câte zile după publicarea volumului şi la un an şi trei luni după ce paralizase.
Văzând (de-abia) zilele t
