Într-o zi, tata a adus acasă un curcubeu. Abia a intrat cu el pe poartă. Ceilalţi ar fi murit de ciudă dacă îl vedeau, dar nu-l văzuseră, deoarece fugiseră cu toţii prin case din cauza ploii. Numai că ploaia stătuse între timp, însă ei nu aflaseră, pentru că se luau după tunete, care erau cam mincinoase de felul lor, bubuind mai departe. Îndeosebi atunci când tuna, lui tata îi plăcea să stea pe afară, ca să nu-i căşune vreunui fulger să se repeadă spre casa noastră sau spre şira de paie din fundul curţii. Asta era toată averea pe care o aveam, iar tata era în stare de orice dacă se atingea cineva de ea, fulger sau om, indiferent ce ar fi fost. Oamenii se mai încontrau uneori cu tata, fulgerele, niciodată! Cum o fi înhăţat el curcubeul de pe cer, nu ştiu. Pune-l bine, femeie, i-a spus mamei, lăsându-l cu mare grijă jos din braţe. Când tata venea acasă cu ceva ce ei nu avuseseră niciodată, mama se speria la început. Aşa se întâmplase şi cu aragazul, şi cu aparatul de radio, şi cu bicicleta Ucraina. Acum rezemase de zidul casei un curcubeu.
Unde să-l pun?, a întrebat ea încruntată. De data aceasta avea însă dreptate, fiindcă nu prea avea unde. Dacă-l ducea în beci, fie se strica varza, fie începea să miroasă curcubeul a varză murată. Ar fi avut loc în pod, însă asta însemna să nu mai cadă nici o ploaie peste casa noastră, şi eu voiam să plouă, chiar dacă îmi era frică de tunete. Unde, zi tu unde să-l pun?, a repetat mama întrebarea. În cur după uşă, i-a răspuns tata îmbufnat. Mai târziu, mult mai târziu, aveam să-mi dau seama că mama a pus bine curcubeul. Unde, nu ştiu. În orice caz, nu acolo unde îi spusese tata.
Oamenii simţeau ceva. Nu ştiau de unde ia mama verdele cu care dădea primăvara pe pomi şi pe câmpul din preajma satului. Crezuseră până atunci că primavara vine de la sine, şi când colo...! Tot mama colora şi florile ce se iveau de te mi
