Mihăiţa mea este o inepuizabilă sursă de inspiraţie, sănătate, bună dispoziţie şi linişte. Dacă nu ar fi existat, viaţa mea s-ar fi scurtat drastic. Aici îmi găsesc oaza de linişte, verdeaţă, aer curat cu miros de bălegar seara când vin vacile de la păşunat şi asfaltează uliţa şi se umezeşte atmosfera a răcoare.
Aici mă întâmpină cu aceiaşi ochi rugători şi acelaşi scâncet Dona şi Tano, cei doi lupi care sperie lumea de peste gard păstrându-mi averea intactă. Şi tot aici îmi amintesc de copilăria petrecută în Grojdibodul bunicilor mei, de simplitatea, uneori nepriceperea, dar întotdeauna simţul umorului omului de la ţară, în stare pură, originale, nealterate de cuceririle ştiinţei.
Apa în sat nu este chiar bună de băut. Nu ştiu ce structură ciudată are solul aici, dar la fiecare metru săpat dai progresiv de pământ, lut, pietriş. Apa e sălcie până pe la 30 m. Din cauza asta şi a preţului, săpării unei fântâni cu apă bună de băut, foarte puţini oameni au apă de băut în propria ogradă. Folosesc apa din fântânile proprii doar la spălat sau gătit, iar de băut îşi iau apă (cei din zona unde locuiesc eu, cel puţin) de la două izvoare din care apa cristalină curge de zeci de ani fără să obosească. M-am integrat şi eu de 6 ani în sistemul zonal şi îmi iau apa de băut de la unul din izvoare, motiv de bucurie pentru Nerro, spaniolul meu tibetan, mândria familiei, febleţea nevestei şi biciul lătrătorilor. Numai Donna săraca ştie de câte ori i-a rupt piciorul. Bine că nu am găini în curte, că ar fi ouat căţei. De câte ori mă vede cu bidoanele în mână, chiar dacă doar le mut dintr-un loc în altul, Nerro o ia la fugă spre poartă şi latră, cu gândul la apa de izvor din care bea băgându-se apoi sub ţeavă să se răcorească.
Mergând azi să iau apă de la izvor, în mica împrejmuire a fântănii erau două femei care doar ce ajunseseră şi cum sunt doar do
