De departe, „Decalogul lui Hess. Un studiu despre rău" este cel mai izbutit text al Alinei Nelega, un monolog rotund căruia nu i se poate reproşa nimic, căruia nu i se poate aduce nici un adaos şi nu i se poate propune nici o amputare.
Fiindcă răul în stare pură, ca şi binele, este (evident, din punctul lui de vedere, care nu presupune şi solidarizarea - Doamne fereşte de aşa ceva!) ireproşabil şi neamputabil, unica noastră speranţă este să fie, totuşi, asanabil. Dacă nu cumva şi acesta este un basm.
Modelul (pretextul?) este Rudolf Hess, fostul adjunct al lui Hitler, ajuns în mod ciudat în Anglia chiar înainte ca Germania să declare război URSS în 1941. Probabil alegerea persoanei/personajului ţine tocmai de straniul gestului politic şi al consecinţelor (încarcerare pe viaţă la Spandau), dar şi de secvenţa relativ recentă istoric vorbind, fiindcă altfel nu de figuri din aceeaşi familie duce lipsă povestea omenirii. Trimiterea la decalogul biblic nu e fără rost: personajul se consideră un al doilea Moise (un noian de violenţă conţine şi povestea celui dintâi, să fim cinstiţi): „Ca Moise, m-am născut în Egipt, mi-am mântuit poporul şi am fost scuipat de el".
Fireşte, ca în orice discurs psihotic, discursul logic e minat de un element aberant, aici aşezat central. Şi cum răul e contrazicerea aberantă a binelui, esenţa lui Hess tocmai în construcţia atentă a aberaţiei rezidă. Pentru aceasta, ceea ce are nazistul de demonstrat (cu blândeţe şi ironie ceea ce, în cazul dat, înseamnă cinism apocaliptic) e similitudinea între propria-i teorie şi Dumnezeu (Tatăl), plus reprezentantul acestuia pe pământ, Hitler (Fiul). Şi asta fiindcă Tatăl nu comunică, nu bate palma cu noul Moise: „Lumea e condusă de un analfabet orb, surd, mut, care face semne" din când în când.
Parcursul textual al demonstraţiei lasă loc Alinei Nelega pentru secvenţe de exce
