Am mîngîiat pisicile lui Prin anii ’80, nu știu cine l-a sfătuit să vină-n București. La centru. Pînă atunci îl fotografiasem ocazional, de cîteva ori, în Sala Oglinzilor. Ne întîlneam deseori la restaurantul Primăvara și îl vedeam cum suferă. Orașul nu-i făcea bine deloc: „Ce-ai căutat aici?“, îl întrebam. De obicei tăcea și parcă îndesa înghițiturile de votcă. Cînd am participat, în 1980, la un colocviu al revisteiTransilvania, organizat de Mircea Tomuș, l-am vizitat și acasă. Avea multe pisici. Îi mîngîiam pisicile și-n acest timp fața i se lumina. Îi văd ochii de dincolo de dioptrii, plini de bucurie. I-am zis: „Mircea, eu n-o fac pentru tine, o fac pentru mine“. Zice: „Unde locuiești?“, „La hotelul Traian.“ „Cît stai? Ți le împrumut. Hai să le ducem acolo pe toate.“ Erau destule. În timpul nopții care a urmat, după ce mă cinstisem cu el și-i mîngîiasem pisicile ore în șir, sînt sigur că pînă-n zori, prin somn chiar, am mîngîiat pisicile lui Mircea Ivănescu și el n-a pus pleoapă pe pleoapă. Cînd vorbesc despre Mircea Ivănescu, cînd îi privesc fotografiile din fototeca mea, din nou mi-aduc aminte de vorbele tatei: „Măi băiete, de cîte ori mă-ntîlnesc cu tine, mi se umple sufletul de bucurie!“. Ion CUCU fragment din Cum ar arăta viața fără fotografie, Casa de pariuri literare, 2010„o să veniți la funeraliile mele, doamnă?“ „mă tot gîndesc cum o să fie și dacă am să mai aud sirena ambulanței…“, așa se juca MI cu inima mea. Dar inima mea era fericită pentru că îl putea auzi aproape-n fiecare zi și nu îngroșa rîndurile celor cărora le dădea întîlnire abia la propriul său priveghi. De altfel, nici măcar acolo n-au reușit să ajungă, ratîndu-și datoria de onoare, așa cum el a și prezis. Și tot cum a prezis, un lot întreg de păuni își desfășoară azi cozile vorbind despre cel pe care l-au uitat de viu, n-au apucat să-l viziteze, căruia n-au mai apucat să-i telefoneze