Mai mira pe cineva ca raufacatorii au ajuns stapini peste lege? Se mai contorsioneaza cineva din pricina ca golanii se taie haiduceste in sabii sau flutura pistoale prin locuri publice, in timp ce agentii stau si privesc ori ii mustra parinteste? Se mai supara careva din cauza ca gainarul ajunge in arest, iar furul de milioane sta la masa cu politistul? Lipsa de reactie a societatii fata de asemenea mutatii sugereaza ca omul e atit de familiar cu saltul instantaneu de la bine la rau si invers, incit orice dezbatere asupra subiectului e lipsita de temei si de efecte.

In filmele americane de actiune, politistul bun, de la sergentul de strada la seful de sectie, este un individ neinfricat, destept foc, patriot pina in maduva gloantelor cu care ii anihileaza pe raufacatori si posesor al unui cod etic de nezdruncinat. La antipod se afla imaginea politistului rau: un individ diabolic, egoist, lipsit de constringeri si, important, un personaj fara orizont moral. Cele doua imagini, politistul bun si politistul rau, sint, de regula, atit de clar polarizate, incit nimeni nu are nici cea mai mica problema in a deosebi justitiarul de ticalosul cu insigna. La noi, nu s-au prea facut filme cu politisti. Exista, in schimb, o sumedenie de bancuri cu politisti. Vazut prin prisma poantelor al caror protagonist este, aparatorul legii este, de buna seama, o caricatura alcatuita dintr-un amestec de incultura, prostie, lene si nepricepere. Unele din aceste caracteristici s-au nascut pe vremea cind Politia se numea Militie, iar sectoristul, tablagiu. Altele sint in ton cu vremurile pe care le traim. Cum se face ca americanii au inteles sa traseze, pina si in filme, diferenta intre lege, aparata mereu de politistul bun, si faradelege, pusa ocazional la cale de politistul rau, in timp ce, la noi, binele e totuna cu raul? Unul din raspunsurile la intrebare il aflam in statutul comunitar