Numai idilice nu sînt prozele strînse de Amos Oz sub un titlu evocator de pitorești cadre bucolice! Cît despre coloratura de tablou vetust a aceluiași titlu, acoperirea pe care ea o capătă în paginile celor opt povestiri care alcătuiesc volumul e menită doar să ascundă abile strategii de trompe l’oeil: nimic nu e ceea ce pare, oricît de realist ar fi trasate contururile. Suprafața înșelătoare pe care Amos Oz își clădește micro-universurile încapsulate de prozele mai sus anunțate e, neîndoielnic, un liant prețios (și semnificativ) în economia cărții. La fel e și locul ales de Oz pentru a plasa acțiunea în șapte dintre cele opt proze incluse aici (ultima are un statut cu totul distinct, care va fi discutat către final). Acesta e Tel Ilan, un sat aflat la poalele dealurilor Manase, sat ridicat de pionieri, uscat de vipie oriînmuiat de ploi nervoase, înfundat în tăcere sau tulburat de scheunatul șacalilor, de concertele broaștelor și de urletele cîinilor. Instantaneele prin care prozatorul ne lasă să ni-l imaginăm dau, din doar cîteva linii, impresia solară a unui loc în care cu greu poți să-ți închipui tenebrele. Atît că, neinvitate și neanunțate de nimeni, ele au, în prozele lui Oz, partitura decisivă, una care, de fiecare dată, se face auzită în surdină. Falsul pitoresc O astfel de imagine înșelătoare, construită din detalii seren-odihnitoare, ni se oferă chiar din deschiderea unei proze-cheie,Așteptînd: „Tel Ilan, un sat vechi, care a împlinit deja o sută de ani, era înconjurat de cîmpuri cultivate și livezi. Pe coamele de răsărit ale dealurilor se întindeau podgorii. Dincolo de strada principală creșteau șiruri de migdali. Acoperișurile cu țiglă se cufundau în verdele dens al coroanelor de copaci bătrîni [...] Sîmbătă, satul se umplea de vizitatori, unii dintre ei veniți să ia masa, alții veniți să cumpere lucruri autentice. Aproape în fiecare vineri după-amia