Atelierul de senectute al sculptorului Alexandru Gheorghiță (n. 1931) a devenit un neastîmpărat teatru plastic. Distribuția de personaje provine din poetica cuplului și din legendele lumii, iar recuzita, din „fîntîneaua“ memoriei personale, cea cu forme ale arhaicului rural. De dimensiuni cordiale, dar apt proporționate pentru ridicări mari de scară, sînt arătări bine finisate, preponderent în lemn, cu poleiri colorate sau alburii. Sensibilitatea maturată de înțelepciune umanizează obiectele utilitare țărănești. Naște familii de forme mitic-simbolice care animă articulări constructive de volumetrie postbrâncușiană. Fabula sapiențială induce antropomorful în cele mai domestice alcătuiri de forme. De peste un deceniu, Gheorghiță lucrează în atelierul casnic, aflat între două curți-grădină. Se mișcă printre acareturile gospodărești ale clanului de cinci artiști, dar și printre vițe, ghivece cu cactuși, minunate colecții etnografice și nepoțeii din strada Polonă. De-a lungul susținutei cariere, primul atelier, cel mare, din str. Pangratti, comun cu soția sa, sculptorița Geta Caragiu, a livrat destule proiecte monumentale (ecvestra Mihai Viteazu, monumentul Pârvan, compoziția Înșir-te mărgărite, portretele de for public Ștefan cel Mare sau Coșbuc). Gheorghiță a fost invitat în 1968 la Academia Vannucci de la Perugia, a onorat Bienala venețiană în 1978 și a participat constant la expoziții internaționale, din 1961pînă la Sevilla lui 1993. În primele decenii de creație, i s-au atribuit stilistic metafore ale pădurii gotice, prin amploarea dendrologică a arcuirilor sale în piatră sau lemn. Prin modelarea și șlefuirea pe selă a ghipsurilor, Gheorghiță septuagenar dă mai multă atenție articulărilor corpului, chiar costumației aferente. Apar torsul-maternitate, curbele fructiforme, perforările și ovoidele. Născocitor de forme cu tîlc, de la dihănii la ritualuri de fertili