​​Ce înseamnă un ”pret corect”? Premierul Boc pare să se fi îndrăgostit de expresia asta, dar nu e nici primul si nici pe departe singurul. O parte vinde un bun la un anumit pret, altă parte îl cumpără. Plecând de la ipoteza că tranzactia e liber consimtită, se deduce imediat că ea reprezintă un câstig pentru ambele părti, scrie Doc pe blogul Inventarul stricaciunilor politice.

Vânzătorul e multumit de pret, pentru că altfel n-ar mai vinde; cumpărătorul e multumit de pret, pentru că altfel n-ar mai cumpăra. Si atunci, pe ce temei posibil poate să decreteze o tertă parte că pretul la care s-ar fi făcut tranzactia e unul incorect? Mai mult, ce temei posibil ar avea orice fel de interventie a acestei terte părti în tranzactie, presupunând că ar putea s-o facă? Bun, e clar că vânzătorul ar fi cu atât mai multumit cu cât ar primi mai mult pe bunul respectiv, iar cumpărătorul cu cât ar da mai putin. Fiecare ar putea pretinde că ”pretul corect” e mai mare, respectiv mai mic, decât cel stabilit. Însă o interventie nu ar face decât să oprească tranzactia, în conditiile în care ambele părti ar fi fost multumite de ea! Ce anume e ”corect” într-un asemenea scenariu? Da, statul (căci el are puterea să intervină în tranzactii private) ar putea să oblige una din părti, de obicei vânzătorul, să se conformeze ”pretului corect” si să vândă mai ieftin – însă, în timp si mai putin evident, această alternativă este echivalentă în efect cu prima.

Aici s-ar putea spune că ipoteza mea e prea optimistă. Din punctul de vedere al cumpărătorului unele tranzactii nu sunt chiar atât de liber consimtite, în sensul că există bunuri ”de bază” pe care e obligat să le cumpere. Oare teoria de mai sus e invalidată în acest caz? Nu cumva aici are sens ca statul să intervină? Să devină el vânzătorul în tranzactia asta, să înfiinteze prin autoritătile locale magazine tip ”Economat” în