În 2010, s-a înregistrat un număr record de români care s-au mutat de la oraș la sat din toată istoria sa națională a țării. Despre cauzele și implicațiile acestui gen de migrație, precum și despre cum ar trebui să trateze autoritățile această tendință spune, într-un interviu acordat Capital, Dumitru Sandu, profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială la Universitatea București.
Capital: Cum se explică această evoluție aparent contrară tendinței de dezvoltare și de urbanizare, în condițiile în care România este membră a Uniunii Europene și trebuie să ajungă la un anumit nivel de convergență cu media UE?
Prof. Dumitru Sandu: Nu, evoluția despre care discutăm nu este aparent contrară, ci contară tendințelor normale de dezvoltare. Până la un punct - până se ajunge la un nivel de urbanizare ridicat, de aproximativ 70%, cele două procese, urbanizarea și dezvoltarea, ar trebui sa meargă împreuna, sa se susțină reciproc. În cazul României, din păcate, dominanta afirmată după 1990 este de sens contrar așteptării menționate.
Practic, urbanizarea din România a înghețat în ultimele două decenii la un nivel apropiat de 54-55%. Desigur, fenomenul nu este legat numai de migrația de un sens sau altul între sat și oraș, ci de ansamblul proceselor demografice – natalitate, mortalitate, migrație internațională care influențează raporturile demografice și de dezvoltare dintre cele doua medii rezidențiale. Au contat, în mai mică măsură și redefinirile administrative ale unor comune ca orașe.
Blocarea cursorului urbanizării la nivelul de 55% pentru mai mult de două decenii nu face decât să accentueze decalajul față de situația din Uniunea Europeană, unde rata de urbanizare medie este de 71%. Rata minimă de urbanizare în UE este în Româna și Slovacia (55%).
Principalul mecanism care explică stagnarea volumului de populație urbană este le
