Mânile mamei m-au spălat pe picioare. şi l-au spălat şi pe tata pe picioare. şi l-au spălat şi pe bunicul pe picioare. şi-au mai spălat rufe mâinile mamei. Atât de multe rufe, încât puteai umple cu ele o frânghie întinsă de la pământ până la cer. Tata avea o singură pereche de izmene, nu din pricina sărăciei, ci fiindcă perechile celelalte îi erau purtate, cu rândul, de îngeri. Doar ce întindeau mâna şi luau ce le trebuia de pe sfoară! Odată au înhăţat din greşeală cravata mea de pionier. Mi-a adus-o înapoi vântul. I s-a făcut milă de mine, căci altfel, nu ştiu dacă mă opream până la bătrâneţe din plâns.
Pe urmă, mâinile mamei coseau. Hainele noastre, în primul rând. Dar şi aripile lor, ale îngerilor. Apoi pământul, care crăpa din cauza secetei. Unde era o crăpătură, punea iute un petic. De vie, de porumb, de grâu, de floarea-soarelui. De ce găsea şi ea prin casă. şi mai cosea cerul, când îl sfâşia câte un fulger. Se putea ca Dumnezeu să pună taman acolo pasul şi să cadă fără să vrea pe pământ. Când începea ploaia, puneam o lingură în plus la masă, gândindu-ne că Dumnezeu ar putea să nimerească în curtea noastră. Dar dacă nimerea la alţii?!
După care frământau pâine mâinile mamei. şi vârau pâinea în cuptor. Când era vreo sărbătoare, îmi era ciudă că nu sunt mort, deoarece mama le dădea întâi morţilor să mănânce, abia după aia urmam eu.
L-ai învăţat prost, l-am auzit într-o dimineaţă pe tata spunându-i mamei. Ziceam că trebuie să fie ceva în legătură cu mine. Dar era în legătură cu soarele, care nu urca niciodată pe cer decât ajutat de mâinile mamei. Aşa erau ele, miloase şi foarte săritoare. Ce-i drept, mâinile erau cam tot ce însemna mama. Ele şi inima, care, tot aşa, nu sta nici o clipă locului. Parcă erau înţelese. Nu m-aş mira chiar să fi fost.
Mâinile mamei semănau leit cu mâinile bunicii. Deşi erau fiicele acestora
