Un parlamentar a sesizat ceea ce de nouă luni scapă tuturor celor “interesaţi” – preşedinte, premier, ministru de Externe: că nu avem ambasador în China!

Nu e chiar o premieră. S-a mai întâmplat ca, perioade îndelungate, posturi de şefi de misiuni diplomatice în ţări importante să nu fie ocupate. Acesta este un caz extrem: într-o asemenea perioadă, în singura ţară care a scăpat de tăvălugul crizei mondiale şi deţine o importanţă tot mai mare pe plan internaţional, România nu are o persoană prin care să poată să comunice la vârf! Este o chestiune deliberată, sau o simplă neglijenţă? Este atât de ocupat ministrul Baconschi cu votul prin corespondenţă şi cu Fundaţia sa creştină, încât să nu-i mai rămână timp să se gândească la o soluţie? Sunt atât de porniţi împotriva comunismului, şi Băsescu şi Boc, încât să considere sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu o astfel de ţară?

Evident că nu este vorba despre nici unul dintre aceste motive. Avem de-a face, pur şi simplu, cu un gest de nesimţire politică! Dacă tot pişcăm Rusia cu orice prilej, de ce să nu ignorăm China? Ce nevoie avem de ea? Am făcut vreo două Chinatown-uri pe lângă Bucureşti şi am validat bişniţa instituţionalizată, ce nevoie mai avem de altceva? Să ne facă autostrăzi, finanţate de ei? Nici vorbă: nu ne vindem ţara la chinezi! Am vândut-o deja altora. Şi s-ar supăra cei de la Bechtel, ceea ce nu se face, după ce inconştientul ministru Dobre i-a trimis pe tuşă un an.

Avem, trebuie să recunoaştem, o diplomaţie originală, ca pe vremuri. Nu ne lăsăm impresionaţi de avântul economiei chineze şi de amănuntul că ei deţin cele mai mari rezerve de cash. N-avem nevoie de cash-ul lor. Preferam să facem sluj la FMI şi BM, că ştim deja cum este. Şi, în plus, nu prea mai avem diplomaţi care să le ştie limba. După Budura şi ginerele său, Isticioaia, rezerva de sinologi a Ministerului de Externe s-a