Pe 22 iulie s-au făcut zece ani de cînd Vlad Mugur nu mai este. Un mare artist şi spirit, rebel, profund liber, un formidabil om de teatru, creator de actori, de şcoală şi de lumi fără de hotar.

Poate că mă voi repeta, pe ici, pe colo, poate că lucruri pe care le-am mai spus voi simţi nevoia să le aştern din nou pe hîrtie. Mi-e dor de mintea lui strălucită şi de ludicul lui irepetabil, de felul lui de a face teatru, de a vedea teatru, de felul lui de a trece prin lume, aparent haotic şi precipitat, în fapt, perfect controlat şi în armonie cu el însuşi. Mi-e dor de anticomunistul definitiv, omul care a amendat – chiar şi prin plecarea lui din ţară după Tezele din iulie 1971 – atacul la cultură şi la libertatea ideii. Mi-e dor de privirea lui, de ironii, de complicităţi, de gesturile largi, de superstiţiile fără de număr pe care le-am respectat, chiar dacă nu le-am înţeles niciodată, de fidelitatea lui faţă de prieteni, faţă de ce îi leagă sau de ce îi face diferiţi pe oameni. Mi-e dor de micile şi marile bîrfe desfăşurate cu aerul că elaborăm un tratat fundamental pentru omenire. Mi-e dor de ore întregi de şuetă despre teatru, despre anumite spectacole, despre pasiunea noastră faţă de Kantor, de disecţia pe care o făceam împreună nu doar anumitor scene dintr-o montare sau alta, ci anumitor „măşti” pe care Tadeusz Kantor le schimba, la vedere, privindu-şi actorii pe scenă, bîntuind printre ei ca printre nişte năluci.

Mi-e dor de El şi ascult marea. E tîrziu, e noapte, oraşul tot doarme, Luna doar, cocoţată pe cer, îmi ţine companie. Îl simt, undeva, pe omul în frac, cu joben şi baston de cristal cum trece elegant, melancolic şi absent. Beau o bere şi zîmbesc. Închid ochii şi pot să zbor, pur şi simplu, mai sus decît toate păsările, exact ca una dintre fetele dhobiului din Maderas născută, aşa cum depune mărturie Rushdie, la şaisprezece secunde după mie