Dacă exclud metafora conţinută, veche în română, – „cartea de căpătîi” – altfel atît de aromitoare, cu miros de înger de veghe, ea însăşi deschisă la nuanţări, şi mă direcţionez numai literar, beletristic, n-am cum să mă opresc la o singură carte.

Cînd mă gîndesc la una, dau buzna altele, un potop, care-şi cer locul întîi, supremaţia, puterea, vocaţia de iniţiere. Nimeni, de altfel, nu cred că are o singură carte, o singură referinţă livrescă la originea declicului său literar decît cel mult pentru o secvenţă temporară, mai mult sau mai puţin timpurie, a biografiei, a clădirii sale interioare. Apoi eu socotesc nu doar cartea, ci şi autorul. Oricît de fascinantă, răpitoare ar fi ea, cartea, oricît de mare ar fi puterea ei de seducţie, de confiscare a ta, mai mare minune mi s-a părut întotdeauna autorul ei. Cum a putut el să o creeze? Să scrie, el însuşi, aşa ceva? Spre el vibram, în plasa lui de magnet cădeam. Scriitorii, scriitorii au fost cei dintîi, cred şi acum. Cel puţin pentru mine. Fireşte prin cărţile lor.

N-am să împing perioada lecturii conştiente, formatoare, mai departe de cea clujeană, liceală. Aceea în care o puteam dubla cu o, cît de cît, judecată de valoare. Şi o puteam confrunta cu un mic gust literar care se baza mai mult pe refuzuri decît pe opţiuni. Era, să nu uităm, perioada anilor şaizeci în care smulgerea din noroiul greu al literaturii oficiale, de propagandă era prima opţiune. Fiecare dintre congenerii mei a avut ritualul său propriu de purificare. Inclusiv la nivelul recuperării limbii române atît de rău pervertite în epocă. Eu am făcut-o, fericit, între 1965-1969, printr-o scufundare voluptoasă în literatura, altfel interzisă, secretizată, a interbelicului nostru. Marii interbelici, plus avangarda nebună, contextual politic incredibilă, în contracurent politic, din anii 1940- 1947, au fost prima mea literatură.