Am scris în ultimii ani despre atâtea cărţi proaste, le-am evidenţiat cu atâta inteligenţă critică (recunoscută până şi de adversarii mei) umorul involuntar, încât am fost sigur că multă vreme nu vor mai apărea în România decât cărţi bune, de la Orbitor în sus. Ca să constat, iată, că totul merge exact ca înainte! N-am reuşit să schimb nimic, nimic, nimic.
Aşa stând lucrurile, vă propun să luăm partea bună din acest eşec al meu şi să ne mai amuzăm o dată pe seama cărţilor proaste. La urma urmelor e vară şi nu strică să mai şi râdem.
*
Ca să te faci frumos, există două posibilităţi: să te duci la un salon de înfrumuseţare sau să devii personaj într-un roman scris de Carmen Brudeanu. Prozatoarea are obiceiul să-şi prezinte eroii în termeni poetico-apologetici, făcându-i să arate ca nişte păpuşi decorative. În cea mai recentă carte a sa, Trandafirul alb, ea procedează astfel cu protagonista, pe nume Maria:
„Maria avea un gât subţire de căprioară şi ochii ca două ametiste strălucitoare. Nasul prelung, dar nu exagerat, se profila pe buzele cărnoase, în formă de inimă. Când râdea parcă se auzea un clopoţel.
Când era vorba de treabă, nu făcea mofturi, se învârtea ca un prâsnel prin casă. Mîinile ei nu stăteau locului o clipă. Şi de mângâiat ştia să mângâie cu sârg, căutând acele locuri delicate, dar decente ale bărbatului care tresar la orice atingere.”
Este vorba, cum se vede, de o înfrumuseţare exterioară şi convenţională: „Maria avea un gât subţire de căprioară şi ochii ca două ametiste strălucitoare. Nasul prelung, dar nu exagerat...” Îţi vine să crezi că autoarea vrea să-şi vândă personajul şi că în acest scop îi exhibă întâi calităţile, ca să obţină un preţ cât mai bun. Ea admite că există şi unele defecte, dar le atenuează repede: „nasul prelung, dar nu exagerat”. Trebuie remarcat faptul că în roman sunt înfr
