Prozator în principal, în varianta omului de spirit, Horia Gârbea se apropie de poezie cu o anume asprime amuzată, nelipsită de ghimpi.
Nu poate fi niciodată surprins în stări de derivă sentimentală, de confesiune dezarmată, de erupţie metaforică. Afişează o familiaritate cu toate cele din jur, abordîndu-le cu o gesticulaţie dezinvoltă. Aparent ar fi vorba de o producţie soresciană. Dar, spre deosebire de autorul Morţii ceasului, adesea nepretenţios, livrîndu-şi butadele pe bandă rulantă, intervine aici nu doar o cenzură mai severă, ci şi o viziune gravă pe care limbajul burlesc n-o poate anula. Liniile celui din urmă ţin de execuţie, nu de dispoziţia interioară care ţinteşte depărtările. Motivaţiile fanteziste ale unor constatări amare nu le ştirbesc, ci, dimpotrivă, le scot în relief. Astfel relativitatea conceptului de poezie (poezia fiind ireductibilă la o schemă speculativă, iraţională în sîmburele său) apare figurată printr-o etajare existenţială, pusă în perspectiva precarităţii fatale a vieţii. Nu gluma domină, ci melancolia ce se măsoară pe sine: „la 17 ani poezia te înspăimîntă / la 20 de ani o iubeşti ca un adolescent / la 25 ai vrea doar s-o posezi / la 30 îţi face scîrbă - ce amantă vulgară” (la început).
Parcă dintr-un plictis, dintr-o dezabuzare pe care şi le asumă precum aspecte ale dramatismului fiinţei, poetul recuză complexităţile formale, le înlătură cu o mişcare a mîinii, măturînd de pe masa de scris fărîmiturile lor de prisos în favoarea simplităţii. A unei simplităţi enigmatice, precum în picturile lui Giorgio de Chirico: „oraşul are două străzi / ele se taie la mijloc / în unghi drept / crucea spînzuratului // eu locuiesc într-o cameră / eu locuiesc într-o / cameră goală / într-o cameră / cu tavanul pe pat / cît de goală este o / cameră făcută doar din pat / din tavan şi din cărţi” (lecţia de geografie). Inteligenţa însăşi par
