Viaţa mea actuală, săracă în evenimente, m-ar cam speria dacă nu mi-aş spune că – bună-rea – viaţa mi-am trăit-o, iar acum nu mai am de făcut decât să aştept.
Şi pentru că aşteptarea trebuie să fie cumva, încerc s-o fac cât mai potrivită cu natura mea. O natură atât de pasivă încât ai zice că e a unuia care nici n-ar fi vrut să se nască. Nu e cazul meu. Nu-mi pare rău că am trăit. Viaţa e interesantă dar, pentru mine, patologic lipsit de energie, n-a fost interesantă decât atât cât am putut să-i fiu spectator. Altfel, prea plină de griji şi nelinişti, iar pentru mine, în mod specific, prea plină de obligaţia de a face faţă şi de incapacitatea de a mă obişnui cu ce nu mi se potrivea. Nu mi-am condus viaţa, am lă- sat-o să apuce pe unde-i venea bine. Iar lăsând-o, pentru a-ţi proteja puţina energie, obţii contrariul: un fel extrem de obositor de a trăi. Aş spune că tot ce a fost mai mult decât nimic m-a obosit.
Nu sunt un sceptic natural, am devenit sceptic. A fi sceptic e a nu-ţi putea face iluzii. Iluziile sunt fantasmagorii. Deci, a fi sceptic înseamnă a avea dreptate. Numai că fără iluzii nu faci nimic, nu te apuci de nimic. Mi-am consumat iluziile progresiv. Mi-am făcut iluzii fiindcă aparţineam unui mediu şubred, fără rădăcini în cultură, însă cu respect pentru ea. Dându-i importanţă. Încercând să-i aparţinem, dar fără criterii, neputând s-o apreciem cu justeţe. De aceea, la cincisprezece, şaisprezece ani, fiindcă reuşeam să scriu versuri cu rimă şi măsură, ca Eminescu şi Coşbuc, m-am crezut un viitor mare poet. Ca atare, am scris versuri cât timp a durat această iluzie naivă, adică până la douăzeci şi mai bine de ani. După aceea, înţelegând ce-i cu poezia, am renunţat. Au început să-mi vină idei. Am construit un sistem. M-am crezut filozof. Unul cu o metafizică a lui. Cultura mea filozofică era săracă. Ulterior, am citit - nu foarte mult -
