În ultimele zile, pe ecranele televizoarelor sau în paginile ziarelor a apărut de câteva ori un titlu destul de straniu, semnificativ totuşi în măsura în care ilustrează puterea clişeelor lingvistice de a ne îndrepta în alte direcţii decât cele urmate în mod firesc de o judecată limpede.

Cu minime variaţii, era vorba de un enunţ rezumativ, conţinând o informaţie aparent neutră: „Autorul masacrului din Norvegia riscă 21 de ani de puşcărie” (libertatea.ro, 23.07.2011); „Bărbatul arestat după atentatele din Norvegia este acuzat de terorism. Riscă 21 de ani de închisoare” (realitatea.net, 23.07.2011). Sentimentul neliniştitor sau iritant pe care îl poate provoca o formulare de felul celor de mai sus nu e greu de explicat: provine din ignorarea încărcăturii evaluative sau argumentative a cuvintelor. O inadecvare la aşteptările cititorilor e agravată, în acest caz, de atrocitatea situaţiei. Nu pot să-mi imaginez că redactorii acestor titluri aveau simpatii faţă de autorul crimelor în masă: pur şi simplu, automatismele de limbaj i-au făcut să aleagă un verb care indică un grad de empatie şi transmite o anume părtinire: a risca.

Ca în multe alte cazuri, definiţiile de dicţionar se dovedesc insuficiente pentru a explica uzul şi abaterile de la uz: verbul a risca are, în DEX, explicaţiile: „a(-şi) pune în primejdie viaţa, onoarea etc.; a (se) expune unui pericol posibil”; „a participa la o acţiune nesigură, a acţiona la noroc”; (reflexiv, învechit) „a cuteza, a îndrăzni, a se încumeta”. Se observă că definiţia actualizează scenarii cu orientare evaluativpozitivă, bazate pe valori din sfera curajului. Desigur, definiţia nu e suficientă pentru a acoperi toate trăsăturile semantice actuale ale verbului; lipseşte exact uzul care ne interesează aici, accepţia, curentă astăzi, în care nu mai contează atitudinea persoanei, ci doar pericolul situaţiei („cuiva i se poa