Recitalul rămâne o probă de forţă a artistului atât în relaţia cu publicul, cât şi cu sine însuşi. Având şansa rară de a o asculta la Bucureşti pe mezzo-soprana Ruxandra Donose într-un recital de lieduri, am avut revelaţia unei forţe şi a unei personalităţi artistice unice.

Această artistă depăşeşte practic genul lirico-dramatic, pentru că ceea ce are de spus se plasează în zona plină de prospeţime şi de neprevăzut a ideii. De fapt nu este greu de imaginat care este secretul. El este deţinut de fapt de foarte mulţi dintre noi, dar cel mai adesea nedezvăluit. Ca şi în cazul Ruxandrei Donose, pe lângă inefabilul talent, este vorba despre forma cea mai stimulativă a unei permanente nemulţumiri de sine în calea atingerii unui ideal care este şi el schimbător la rândul său.

Ruxandra Donose a fost acompaniată la pian, pe scena Ateneului Român, de pianistul Horia Mihail, un artist minunat de diferit ca personalitate, un alt mare nemulţumit. Domnia sa, în interiorul unei condiţii şablon altminteri asumate şi prin cele auzite pe scenă, se va contura pe fundal în cadrul acestei relatări, un suport imagistic şi sonor din care - ca într-un clar-obscur rembrandt-ian - se va detaşa cu strălucire trama narativă imaginată şi dramatizată de Ruxandra Donose.

La modul în care timbrul vocal atât de personal şi atât de plin de substanţă, de calitate şi de ardenţă, fără nici o scădere, a fost condus în fraze muzicale largi, la felul în care rostirea cuvântului înţeles până în ultimul rând a transmis emoţie şi la maniera în care toate acestea au fost susţinute de ritmul şi amplitudinea sugestiei dramatice nu putem vorbi doar despre o simplă interpretare sau despre o anume analiză în funcţie de repertoriu.

Pentru conformitate trebuie menţionat că recitalul a fost împărţit în două părţi. Prima a fost dedicată unei selecţii de piese româneşti aparţinând compozi