Parafrazez, întrucâtva, ideea unei poezii din volumul de debut al lui Mircea Ivănescu, Versuri , Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

Despre fuga cu amintirile şi despre adevărul lor, din când în când. O poezie cu o epică discretă, doar atât cât propriile simţiri să nu fie prea la iveală. Nu o poveste, ci un abur de trăiri montate în logica deşirată şi extrem de sinceră, în felul ei, a visului. Conversaţii în care nimereşti, la un moment dat, fără nici un sentiment de indiscreţie, asta sunt poemele, scrise ca şi când le precede şi le urmează o veşnicie de stat de vorbă. Din când în când, câte ceva merită spus cu voce tare, din acest dialog interminabil, şi aceea este poezia. Fără pretenţiile memorabilului, doar cu o căldură de om păţit, între alţii: „Şi eu am umblat odată cu o amintire în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape./ îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura/ pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei/ nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi – / nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,/ din mâini, se pot rostogoli foarte departe – / şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar/ să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna/ din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.” (dar sunt şi amintiri adevărate). Acest moi aussi curăţat de orice vanitate, fiindcă vanităţile obosesc, a inspirat, de bună seamă, metoda optzecistă, a relatării faptului divers trăit pe pielea proprie. O diferenţă este, însă, între abordările lor mult mai concrete, cu subiect şi predicat, cum s-ar spune, şi această melancolică plimbare vorbită printre sentimente care poate-au fost, poate nu.

Incertitudinea, sau efortul neasumat de-a da un verdict sunt trăsături ale unei poezii în care totul pare. Balanţă între păreri contradictorii este despre moarte ca revedere (mult pomenită, în zilele din urmă). Începe negând hotărât o consolare