Că Michel Onfray e un iconoclast fără pudori doctrinare o ştiam din masivaContraistorie a filosofiei (în româneşte, primele cinci volume apărînd la Polirom), o mostră de teribilism speculativ căruia nu-i lipseşte defel talentul literar. Dar că va veni o zi cînd socialistul ateu cu convingeri anarhiste îşi va întrece propria umbră, călcîndu-şi în picioare maeştrii şi preschimbîndu-şi idolii în farseuri buni de pedeapsa postumă – răsturnarea aceasta nu ar fi putut-o bănui nimeni.

Dar iată că Onfray, intrat parcă într-un puseu de molestare a tot ce înainte i se părea sfînt, îşi pune la zid învăţătorii, răfuindu-se cu cei sub fascinaţia cărora şi-a petrecut adolescenţa. După cum mărturiseşte în prefaţa volumului Freud, amurgul unui idol, apărut anul trecut în Franţa, autorităţile de suflet ale tinereţii sale au fost trei: Nietzsche, Marx şi Freud, iar dintre ei singurul de care nu are imboldul de a se dezice e primul, ceilalţi doi fiind trecuţi la capitolul „dezamăgiri stinse”. Ca să înţelegem proporţiile blasfemiei la care se dedă Onfray, să amintim că în Franţa nu te poţi lega de Freud fără să primeşti repede stigmele de reacţionar fascist îndrăgostit de Hitler şi de negaţionist de dreapta însufleţit de secrete impulsuri antisemite. Într-un cuvînt, etuva ideologică e irespirabilă şi trebuie să fii cu totul sinucigaş ca să ai cutezanţa de a insinua ceva la adresa întemeietorului psihanalizei. Cu o singură excepţie: să fii de stînga şi să suferi peste noapte o metamorfoză pe care să fii în stare să o justifici.

Pe scurt, convenţia sacrosanctă din jurul lui Freud nu poate fi spartă decît de cei care au întreţinut-o decenii la rîndul, iar unul din ei e chiar Onfray. Gestul lui iconoclast de anul trecut a fost precedat în 2005 de publicarea Cărţii negre a psihanalizei, un masiv compendiu de 832 de pagini, cuprinzînd contribuţiile a 47 de autori în marginea