Avem limbă şi avem istorie. Sînt cele două teme care-l ocupă pe Barthes în tinereţe, inclusiv în anii bucureşteni cînd, ataşat cultural la Bucureşti, scrisese un prim articolraport despre limbajul ideologiei sovietice (text tradus la noi şi publicat de Micaela Ghiţescu în revista „Memoria” în 2001, despre care vorbeşte în „România literară” nr.48 din 2000).

Prima e „un corp de prescripţii şi de obiceiuri, comun tuturor scriitorilor unei epoci. Aceasta înseamnă că limba e ca o Natură care trece în întregime în (prin) vorbirea scriitorului (...). Nimeni nu poate, fără preambul, să-şi insereze libertatea de scriitor în opacitatea limbii, pentru că în limbă stă de fapt întreaga Istorie, completă şi unită ca o Natură.” Sunt fraze din introducerea, probabil cunoscută, la Gradul zero al scriiturii, prima carte a lui Barthes, din 1953 (anul morţii lui Stalin). Pentru că adeziunea lui Barthes la o anumită înţelegere raportului dintre limbă şi istorie (sau, mai larg, dintre natură şi cultură) dă orientarea lui „de stînga”, şi pentru că la noi există încă tendinţa de a reacţiona visceral la „dreapta” sau „stînga”, aş vrea să zăbovim un pic asupra acestui raport.

Am în vedere două chestiuni. Prima ţine de o abordare tip close reading. De ce întrebuinţează Barthes, aici şi aiurea (în Mitologii, de pildă), majuscule atunci cînd scrie Natură, Istorie, Libertate etc.? Trebuie să observăm că, în acelaşi context, noţiunea de scriitură are parte de iniţială minusculă. De ce? Răspunsul stă într-un proiect asupra căruia funcţionarul de la Institutul Francez stăruie mult, acela de a decanta ceea ce în limbajul cotidian apare ca „lexic de valoare”, cuvinte prin care realitatea este implicit judecată şi plasată în Bine şi Rău. Scriitura, însă „este o funcţie”, un concept modern în măsura în care prin intermediul ei se poate descifra ponderea ideologică a limbajului; în mint