….pentru Laura
Lacrimi, ironii, justificări, zâmbete amare, depresii. Aşa începe jocul. Echilibrul aparent se transformă într-un taifun care trage totul în jos..sau în sus..depinde de partea cui eşti. Cuvinte grele se aruncă dintr-un careu în celălalt. Unii cred, alţii se justifică. Defensiv, unul din personaje se ascunde şi joacă pe vârfuri rolul nefericitului. Copleşit de o vină de care nu se ştia vinovat până atunci, al doilea personaj din scenă începe să deşire firul subţire – până atunci de aur- care îi lega. Consideră justificată setea de libertate a celui care alaturi îi gâfâie alergat de o viaţă pe care pretinde că nu o mai înţelege.
Ca prin minune, se împlineşte dezideratul psihologiei moderne: o putere absolută sterge creiere. Sunt uitate astfel sclipirile din ochi, amprentele buzelor pe cana de cafea, fruntea încinsă din palmă, replicile care potoleau furtuni. Magic!! Castelul de nisip e şters de apele în care se scaldă de ceva vreme…mai tulburi, mai limpezi. Cuba libre la carafă, Tom Waits, trei pachete de ţigări pe noapte. Un joc nebun între furie şi tristeţe. De-a “râsu-plânsu” prin apartamente călcate în picioarele de amintirile lor delicate. Culori violente care acoperă cu nerv un tablou condamnat la uitare de vremurile bune când orice altceva – în doi -era o prioritate.
Se răscolesc dulapuri, se împart felii din fosta viaţă. Asta e mea, asta e ta! Al nostru nu mai e nimic. Atât de simplu!
Cine-i uneşte, cine-i dezbină?
Fericirea unuia atârnă de nefericirea altuia. Rolurile oscileaza între cele două personaje. Cea mai simplă cale de a conserva creierul celuilalt este minciuna. Adevărul sfâşâie carnea, mintea, inima, percepţiile, ideile fixe. Şi-l lasă aşa atârnat, dezorientat în bătaia vântului. E curent acolo unde rămâne: sertare goale, cărţi lipsă, cd-uri împărţite, ochii mari spre uimire. Unde a greşit? Şi mai ales
