Din câte se pare, liderii europeni, confruntaţi cu realitatea unei Grecii intrate în insolvenţă, au luat în considerare un „plan B", care ar urma să implice o reducere a poverii viitoarelor plăţi în contul datoriei Greciei. E un contrast binevenit faţă de opţiunile luate în calcul până acum, care se traduceau - sub diverse forme - prin încărcarea cu noi datorii a unei ţări care are şi aşa destule.
Datoria publică a Greciei a ajuns astăzi la aproape 160% din PIB-ul oficial al ţării. Să presupunem că i-ar trebui Greciei 25 de ani pentru a reduce nivelul datoriei până la pragul Maastricht de 60%. Dacă dobânda reală la datoriile grecilor ar fi de 4% (mai mult sau mai puţin cam cât plăteşte Grecia pentru împrumuturile de urgenţă de la Uniunea Europeană), iar PIB-ul ar creşte anual în medie cu 2%, surplusul fiscal primar necesar pentru următorul sfert de secol s-ar situa an de an la 5,7% din PIB. Este o povară inimaginabil de mare, care riscă să condamne Grecia la recesiune permanentă şi nelinişti sociale.
Un posibil contrargument ar fi că în Grecia ponderea economiei informale e mare, astfel încât PIB-ul real e mai ridicat decât cel oficial. Ca atare, rata dobânzii aplicate uzual Greciei ar putea fi supraevaluată. Dar producţia informală nu foloseşte prea mult serviciului datoriei publice dacă nu poate fi taxată. În orice caz, plaja pentru creşteri de impozite e sever limitată într-o economie care se contractă rapid.
Concluzia e limpede: povara serviciului datoriei e prea mare pentru Grecia şi trebuie diminuată. Acest lucru se poate realiza pe două căi: fie prin reducerea abruptă a ratei dobânzilor plătită de Grecia, fie prin reducerea valorii nominale a datoriei.
Unii analişti - cel mai notabil fiind Jeffrey Sachs - au afirmat că cea mai bună metodă pentru a progresa ar fi să se reducă randamentul datoriilor Greciei până la nivelul celui al dator
